Dropia

Dosarul dropiei în istoria recentă a României poate fi considerat un „caz clasic”: caracterizat de ignoranţă, cruzime, lăcomie şi – de ce nu?- prostie crasă. Oricît de trist sau ruşinos ar suna caracterizările de mai sus, ele reflectă pe deplin atitudinea cu care noi, românii, am tratat şi, spre ruşinea noastră, încă tratăm natura şi vieţuitoarele acestor locuri.

O pasăre magnifică, interesantă şi rară a fost exterminată fără milă în trecutul recent. Istoria şi desfăşurarea evenimentelor din dosarul autohton al dropiei ne fac, pe bună dreptate, să ne întrebăm: ce au avut cu dropia? Şi, mai ales, ce păzeau cei care aveau datoria să o protejeze şi să o salveze?

Fosta deţinătoare a titlului de cea mai mare pasăre din avifauna României era cu adevărat un gigant în lumea ei. Dropia comună, Otis tarda pe denumirea ei ştiinţifică, este probabil cea mai mare pasăre zburătoare din lume, singura sa rivală fiind tot o specie de dropie, dropia kori (Ardeotis kori), care trăieşte în savanele africane. Ornitologii nu s-au înţeles nici astăzi în dilema celei mai mari păsări zburătoare, o parte dintre ei afirmând ca titlul îl deţine dropia care a trăit pe vremuri şi la noi în ţară, cealaltă tabără susţinând-o pe surata ei africană. Dacă tot vrem să despicăm firul în patru, înclin să cred că dropia comună este, în medie, mai solidă decât dropia kori. Dropia eurasiatică trăieşte în regiuni mai reci, prin urmare greutatea ei este sporită de depunerile adipoase care o ajută să supravieţuiască iernilor.

Apuse sunt vremurile când siluetele dropiilor se profilau pe orizontul tăiat parcă cu cuţitul al Bărăganului, Câmpiei de Vest sau stepelor dobrogene…

Povestea dispariţiei dropiilor din România merita cunoscută, cu tot tragismul aferent unei asemenea epopei triste.

La începutul secolului trecut, dropiile erau des întâlnite pe suprafeţe mari din sudul Olteniei, Bărăgan, Câmpia de Vest şi Dobrogea. Dimensiunile păsării, cantitatea mare de carne recoltată de la un singur exemplar, precum şi calitatea cărnii unui asemena vânat ales, au făcut ca asupra dropiilor să se năpustească flagelul lăcomiei omeneşti.

Încă din timpul perioade interbelice, ornitologii atrăgeau atenţia asupra masacrelor fără limită la care începuse să fie supusă dropia în timpul României ca regat.

Dacă dropiile erau considerate de vânători o pasăre aleasă, specială, foarte greu de doborât datorită simţurilor sale permanent alerte şi inteligenţei, pentru ţăranul român de rând, confruntat zilnic cu spectrul foamei şi tentat de o masă mai bună sau de câştigul obţinut din vânzarea la târg a cărnii de vânat, dropia era o adevărată “trufanda”.

Credeţi sau nu, dar unul dintre cei mai mari ucigaşi de dropii a fost celebrul scriitor şi membru marcant al Academiei Române, Mihail Sadoveanu, care, în scrierile sale (de incontestabilă valoare literară, de altfel), nu se sfieşte să povestească cu lux de amănunte despre numărul mare de dropii doborâte de el în timpul expediţiilor de vânătoare din stepa dobrogeană.

Cazul împuşcării unei singure dropii era considerat, printre vânătorii de elită ai României regale de atunci, o performanţă fără egal, demnă de laudele şi consideraţiile cele mai înalte din partea confraţilor de breaslă. Cel care reuşea să împuşte o dropie, cel mai apreciat vânat cu pene din România, beneficia de o faimă mai mare decât un vânător care împuşca mai mulţi cocoşi de munte, alt vânat nobil.

Să dobori cu puşca un dropioi era o faptă extrem de dificilă chiar şi pentru cei mai experimentaţi vânători. În urma deselor expediţii de vânătoare, dropiile îşi modificaseră comportamentul natural devenind foarte suspicioase la apariţia unui om. Totuşi, păsările erau atât de inteligente, încât deosebeau de la distanţă un vânător de un ţăran, cioban sau crescător de vite, luându-şi zborul numaidecât la apropierea omului cu puşcă. Vânătorul şi scriitorul Ion Simionescu relatează despre diversele trucuri şi tertipuri la care apelau vânătorii pentru a ucide dropiile. Mulţi se îmbrăcau în ciobani sau ţărani, mergeau încet, în căruţe, de-a lungul cârdurilor de dropii. Când ajungeau la distanţa potrivită, scoteau puştile – care, până atunci, fuseseră ţinute ascunse în mânecile cojoacelor sau mantalelor – şi trăgeau în plin, căutând să ucidă cât mai multe dropii.

Şi totuşi, oricât de greu de crezut ar părea, nu vânătorii cu puşca au stat la originea dispariţiei dropiilor de la noi (deşi au avut şi ei o contribuţie substanţială în acest proces), ci alţi factori, cu mult mai gravi, precum braconajul fără limite, neaplicarea legilor şi măsurilor de protecţie, alături de agricultura agresiv-chimizată, după cum vom vedea în continuare.

About oanaclara

"Daca plangi pentru ca soarele a disparut din viata ta, lacrimile te vor impiedica sa vezi stelele." - Rabindranath Tagore
This entry was posted in plante si animale ocrotite and tagged , , , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

8 Responses to Dropia

  1. lorelei says:

    Trist, trist, trist!…

  2. VictorCh says:

    Deocamdata linkul din final “nu vrea” sa mi se deschida, iar din cat am citit aici din articol nu reiese una din pricipalele (din cate stiu eu) cauze ale extinctiei multor specii de vietuitoare din contemporaneitate, nu numai a dropiei: “pierderea” (distrugerea) habitatului (cu hrana, adapost, locuri de cuibarit/crestere a puilor etc).
    Pacat…

  3. Nu stiam ca dropiile au disparut de la noi, ce trist, nenorocitii astia de dupa revolutie au facut majoritatea numai prostii…

    • oanaclara says:

      Au disparut de cativa ani. Mi-ar fi placut sa le vad pe camp . Mama povestea ca in copilaria ei in lanuri erau si multe dropii, mai mari decat curcanii. E pacat ca nu mai sunt!

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s