BISERICA DIN ADÂNCURI

Motto:

‘’Părea că printre nouri s-a fost deschis o poartă,

Prin care trece albă regina nopţii moartă.’’

(Mihai Eminescu – Melancolie)

 

Săcălaia, august 1996

Vâslesc molcom prin apa aparent întunecată datorită adâncimii lacului, vegetaţiei subacvatice, nămolului de pe fund şi reflectării cerului înnorat în oglinda fluidă. Nu am mai pescuit în lacul Săcălaia de pe vremea când eram elev de liceu, adică de vreo douăzeci şi cinci  de ani. Începând cu 1990, din cauza jenei financiare, nu ne mai petrecem concediile (Emil, băieţelul nostru de cinci anişori, Maria, soţia mea şi cu mine) decât la Dej, la mama acasă.

Prima impresie când ajungi la Săcălaia este că te afli în Delta Dunării, luciul apei, de circa un kilometru, un kilometru şi jumătate lungime şi circa o jumătate de kilometru lăţime, fiind ascuns într-un corset de trestii gânditoare verzi, cu creştetele maronii. Pescuitul se poate practica numai din bărcile care se închiriază de la cabana aflată în apropiere, lângă şoseaua secundară Cluj – Gherla. Apa este foarte adâncă, începând cu doi, trei metri la buza stufului şi până la circa trei zeci de metri la mijloc, justificând formarea lacului printr-o scufundare tectonică.

În cabana care le este destinată, pescarii pot dormi în paturile etajate ale camerelor comune, sau în cele din căsuţele de vară construite mai recent. Ţin minte, pe vremuri, în vechea clădire, puricii şi ploşniţele ne făceau harcea – parcea. Dimineaţa, când fotonii imponderabili şi absolut penetrabili ai luminii, generaţi de reactorul cosmic solar printr-o reacţie de fisiune/fusiune nucleară divină, spulberă întunericul umbrei Pământului, pescarii, cu tot harnaşamentul încărcat în raniţe (mâncare, haine, momeli etc.) – pentru că nu vor mai ieşii la mal decât în caz de forţă majoră (nevoi fiziologice) -, fac coadă la debarcader, luându-şi în primire, de la cabanier, bărcile şi vâslele necesare.

Ancorele constituiau încă de pe vremea lui Ceauşescu, o problemă privată (una dintre puţinele din România totalitară), fiecare pescar trebuind să şi le confecţioneze singur, legând câte un bolovan cu o sfoară/sârmă, suficient de lungi pentru ca greutatea să ajungă pe fundul lacului. Cum pietre mai acătări nu se prea găsesc în zonă, pescarii posesori de autoturisme îşi poartă ancorele în portbagaje, fabricate din saboţii de frână ai vagoanelor, împrăştiaţi cu dărnicie  lângă orice cale ferată din ţară.Venind o dată cu fratele meu la Săcălaia,  nu am găsit o piatră potrivită pentru ancoră decât la un kilometru de cabană şi am alergat  din răsputeri cu ea în braţe spre debarcader, înjurând de mama – focului printre dinţii, imaginându-mi câţi peşti enormi puteam prinde în acest interval de timp pierdut pentru veşnicie.

Trezindu-mă din reverie, ancorez lângă trestii, undeva în apropierea debarcaderului. Întind două undiţele telescopice marca Gipopescar, fiecare de câte şase metri lungime, momesc locul cu tărâţe amestecate cu pâine, apă şi zaţ de cafea.

Aştept încordat prima tresărire a plutei. Ochii îmi ies din orbite ca la un broscoi orăcăind, sau ca la un câine făcându-şi nevoile. Zadarnic, pe măsura trecerii timpului încep să mă plictisesc.  Peisajul a devenit cenuşiu. Trestiile par triste, norii călătoresc încet ca nişte bivoli înjugaţi la o căruţă la Nima, sat luat în răspăr din această pricină, situat în apropierea oraşului Gherla. Iminenţa ploii ar trebui să stârnească peştii.

Într-adevăr, un lin cenuişiu, de vreo jumătate de kilogram, sare lângă barcă. Repede iau o undiţă, îi pun în cârlig un boţ de mămăligă cât o nucă şi lansez pluta exact în centrul rotocoalelor lăsate în apă de săritura fatală a peştelelui. Îl prind imediat şi îl ridic cu minciogul în barcă.

‘’Aşa mai merge’’ – îmi zic mulţumit, punând linul în juvelnic. Speranţele renăscute îmi sunt spulberate de următoarele ore de acalmie. Nu mai prind decâ tot un lin, mult mai mic decât primul.

‘’Dar unde sunt plăticile de altădată? – pe care le prindeam când veneam în vacanţele de vară cu foştii colegi de şcoală: Dorin Pop (zis Leneşul căci trebuia să tragem tare mult de el să-l trezim dimineaţa, ca să mergem la pescuit), Nelu Paşca (zis Noe, pentru că avea o barcă pe Someş) şi fratele meu Marinel (zis Pictorul, fiind foarte talentat la desen, lucru confirmat astăzi prin câştigarea existenţei familiei sale)’’ – mă întreb înciudat. Desigur, eram năbădăioşi, schimbam des locurile de pescuit, spre disperarea pescarilor bătrâni, care ne spuneau că trebuie să stăm nemişcaţi ore întregi în barcă. O singură dată le-am respectat sfatul, coechipierii mei rămânând pe mal să se joace cu mingea şi am pescuit singur toată după-amiaza. Într-adevăr am prins două – trei plătici cam de câte o jumătate de kilogram şi alte zece – douăsprezece mai mici şi aş mai fi achiziţionat şi altele dacă nu se dădea semnalul de retragere de pe lac, prin două focuri de armă trase de cabanier.

‘’Ce vremuri!’’ Surâzând prin negura timpului ridic ancorele, lăsându-mă plutind în derivă rembaudian, atras parcă de o cărare misterioasă pe care o descopăr uimit printre trestiile de pe malul opus şi pe care nu ţin minte să o fi văzut până acum.

Cerul s-a întunecat şi mai mult. Oglinda lacului rămâne imobilă. Mă întind pe spate în barcă. Printr-un ochi senin, deschis brusc printre genele norilor, se prăbuşeşte în lac un fasicol de raze solare, dezvăluindu-i adâncurile exact în dreptul misterioasei cărări dintre trestiile adormite. Mă ridic în picioare urmărind traseul luminii fascinantei lanterne cosmice aprinse subit.

O mare de ierburi subacvatice, unduindu-se leneş, se detaşează cu claritate. ‘’Pădurea scufundată!’’ – exclam fără voie. ‘’Dar ce-i asta?’’ O altă imagine se suprapune peste cea precedentă. O biserică răsturnată, cu două turle orientate spre adâncuri şi treptele de la intrare, spre suprafaţa apei! Ca şi cum un edificiu de pe mal s-ar reflecta în unde.

‘’Ce poate provoca această privelişte halucinantă?’’ Pe mal, dealurile înverzite sunt acoperite de păşuni, în cer nici un nor nu seamănă cu o biserică şi dacă ar fi aşa, imaginea ei din oglinda apei s-ar deplasa, modelul aerian fiind dus de vânt!  Mă ciupesc de mâini, de obraji, biserica din abisuri persistă!  Ierburile încep să freamăte, făcând loc unei tinere femei, îmbrăcată într-o rochie albă, lungă. Parcă ţine un copil în braţe şi se plimbă neliniştită pe trepte, privind înapoi speriată. Pădurea subacvatică se zbuciumă iar şi apar doi ieniceri cu turbane negre pe cap şi săbiile trase. Femeia se repede la uşa bisericii, trage zadarnic de clanţă -, aceasta rămâne încuiată. Începe să bată deznădăjduită cu pumnii în poartă, îngenunchiază când soldaţii se apropie, apoi se chirceşte peste copilul ei, încercând zadarnic să-l protejeze cu scutul trupului ei fragil.

Soldaţii o răstoarnă sălbatic, smulgându-i odorul din braţele încleştate şi dispar printre săgeţile apei învolburate, uriaşe, ameninţătoare. Femeia se agită, îşi smulge părul, parcă mă vede şi-mi face semne disperate cu mâna dreaptă, cea stângă rămânând încleştată pe golul copilului furat din braţe! Dar ce se petrece? Imaginea  dispare brusc, pleoapele norilor s-au închis.

Nu ştiu ce să fac, revin mereu cu barca în locul iniţial, din care am privit uluitoarea scenă. Îmi ridic privirile spre cer, norii au înnămolit bălţile văzduhului, începe ploaia, se stârneşte şi vântul, vâslesc grăbit spre mal.

Cu riscul de a mă face de râs, îi povestesc cabanierului cele văzute în lac. Spre surprinderea mea, mă ia în serios.

– Cum, n-aţi auzit până acum legenda bisericii din adâncuri? Sunteţi prima oară aici?

–  Nu, am mai fost în tinereţe, dar nu ştiu nimic. Vă rog să-mi povestiţi.

–  Bătrânii spun că demult, pe vremea invaziei tătarilor, ca să scape de ei, o fată frumoasă s-a aruncat în lac. Trestiile s-au dat la o parte ca s-o ajute să treacă şi de atunci nu mai cresc pe urmele paşilor ei. Cărarea miraculoasă e undeva pe malul celălalt, cred că aţi remarcat-o.

–   Da, acum am văzut-o pentru prima oară.

–  Ei bine, legenda zice că după înecarea fetei, în zilele întunecate, când razele soarelui străbat poarta norilor, ele dezvăluie în adâncuri o biserică răsturnată. Unii săteni mi-au povestit că au văzut-o de pe dealurile din jurul lacului, în timp ce munceau la fân şi că ar semăna cu noua biserică a celebrei mănăstiri Nicula, care se află la cinci – şase kilometri de noi. Eu, care de două zeci de ani sunt cabanier aici, nu am văzut biserica scufundată niciodată. Dacă vreţi să aflaţi amănunte, duceţi-vă acum că plouă la cârciuma din Sic şi căutaţi-l pe Joska-bácsi. Daţi-i o palincă şi o să vă povestească tot. E pensionar şi toată ziua nu face altceva decât să se plimbe pe dealuri, urmărind să apară biserica din unde.

–  Mulţumesc mult, plec chiar acum.

–  N-aveţi pentru ce, mult noroc.

Îmi las bagajele în camera închiriată la cabană şi o prnesc pe jos spre Sic.

Am de mers vreo doi kilometri, de la Săcălaia – sat românesc situal la un capăt al lacului, la Sic – sat unguresc aşezat la celălalt capăt (căci am venit cu autobuzul, maşina personală – o Dacie în stare foarte bună, cumpărată de un pensionar, fost coleg cu nevastă-mea la Geofizica astăzi falimentară -, rămânând cu familia la Dej).

Cârciuma albă, cu cerdac, este amenajată într-o casă ţărănească veche, masivă, de piatră. Urc treptele şi pătrund în încăperea joasă, întunecată, datorită ferestrelor mici, îngropate în pereţii groşi, de cazemată. Cârciumarul are mustaţa răsucită, poartă cizme şi ca toţi sicanii, cămaşă albă, pantaloni, vestă şi pălărie negre. Dar şi femeile se îmbracă numai în alb şi negru, fustele şi iile ca de lapte, şorţurile şi surtucele înnoptate. Se zice că obiceiul acesta, al purtării hainelor îndoliate, îşi are obârşia tot în masacrul provocat de invazia tătarilor, acum mai bine de opt sute de ani de ani.

Privesc prin sală. Consumatorii stau aşezaţi la mese joase. Ezit să mă aşez la una dintre ele.

–  Căutaţi pe cineva? – mă întreabă cârciumarul cu voce groasă.

–   Pe Joska-bácsi, dar nu-l cunosc.

–  Uite-l colo.

Într-un colţ, cu spatele la meseni, descopăr un bărbat sprijinindu-şi capul în palme.

– Daţi-mi de două ori câte o sută de palincă – mă adresez cârciumarului. Cu păhărelele în mână mă îndrept spre masa lui Joska-bácsi.

–  Îmi daţi voie? Pot să vă cinstesc ?

Bătrânul, slab şi uscăţiv mă priveşte îndelung cu ochii migdalaţi, reci şi mici.

– Nu eşti român, dar eşti de pe-aici nu-i aşa? Ia loc. Mulţumesc de trataţie. Ai sânge asiatic în tine, rusesc ori mongol, aşa că ai să mă înţelegi mai bine.

– Recunosc, bunicul mamei era polonez, a venit în Ardeal şi s-a însurat cu o unguroaică transferată în interesa de serviciu la Dej, tocmai de la Budapesta – pe vremea Diktatului. Dinspre tată sunt român.

– Ai venit să-ţi povestesc legenda bisericii din Lacul Ştiucilor?

– Astăzi am văzut-o din barcă. Fascinaţia ei m-a cuprins şi nu cred că se va mai stinge vreodată. Cabanierul m-a îndrumat spre dumneavoastră.

– Am admirat-o şi eu de pe dealul de dincolo de drum, acolo unde este  cimitirul care va primi în curând şi trupul meu. Eşti scriitor?

–  Printre altele …

– Bine, ascultă-mă cu atenţie. Ştii de ce îmi ţin acum capul în palme?

–  Nu.

–  În fiecare seară, pe la ora asta, aud clopotele bisericii din adâncuri şi le voi auzi câte zile voi trăi. Oamenii din sat mă privesc ca pe o ciudăţenie. Ei nu ştiu cu-adevărat ce s-a întâmplat demult şi nici nu-i interesează. Sunt prea ocupaţi cu gospodăriile. Dar eu sunt implicat cu trupul şi sufletul. Ascultă-mă cu atenţie!

Joska-bácsi bea o gură de palincă şi continuă gânditor.

– În 1241 tătarii au invadat Europa, conduşi de Batu-Han, cel mai mare comandant al împăratului Ogodai, urmaşul lui Gingis-han. Din Polonia, armata s-a împărţit în două, o parte îndreptându-se spre Germania, cealaltă, condusă de însuşi Batu-Han, spre Ungaria, Transilvania şi Moldova. Această ultimă ramură militară s-a fracţionat iarăşi, Batu-Han cu grosul hoardei pustiind Ungaria (după spulberarea oştirii regelui Bela al IV-lea la râul Sajo, ajungând în final pe coastele Adriaticii); pe când fracţiunea secundară, condusă de Cadan şi Buri, trecând Carpaţii a pustiit Ardealul şi Moldova. Cadan a fost stămoşul meu şi de la el mi se trage totul.

–  Nemaipomenit! Cum, când şi mai ales de ce urmaşii lui Cadan au revenit aici?

– Vei afla imediat. După ce au pârjolit Vatra-Dornei (tocmai de Paşti, în 1241), Bistriţa, Dejul şi Gherla, tătarii au ajuns la Sic. Localnicii se ascundeau în păduri: vai de cei învinşi! Bărbaţii erau omorâţi, femeile violate, iar copii luaţi ostatici şi crescuţi pentru a deveni soldaţi. Într-un grup de prizonieri nefericiţi, nomazii au descoperit o fată uluitor de frumoasă şi curajoasă, care se numea Ilona. Când soldaţii s-au năpustit spre ea, fata nu şi-a pierdut cumpătul, ţinea într-o mână o cruciuliţă de aur, agăţată la gât cu un lănţişor, iar în cealaltă un cuţit îndreptat spre inimă. Impresionaţi, ostaşii i-au dus-o în dar lui Cadan. Acesta a vrut să şi-o facă una dintre numeroasele sale neveste, dar ea a refuzat, ameninţând că se omoară. Atunci Cadan i-a jurat că-i va reda libertatea, dacă ea îi va aduce pe lume un băiat. Neavând încotro fata a consimţit. Hoarda a plecat mai departe, pustiind Clujul şi Oradea. În 1242 murind Ogodai, Batu-Han, care voia să-i fie succeesor la tron cu orice preţ, dă ordin armatei să se retragă la Est de Carpaţi. Între timp Ilona născuse un băieţel superb. Când s-a întors Cadan la Sic, Ilona îndrăgind copilul, l-a implorat pe soţul ei (impus în condiţii de forţă majoră), să i-l cedeze. Acesta nu s-a înduplecat, poruncind soldaţilor gărzii sale personale (un fel de precursoare a Serviciului de Pază şi Protocol actual) să i-l ia cu forţa. Ilona a rămas împietrită până când strămoşul meu cu copilul în braţe a trecut dealul în fruntea armatei sale, apoi s-a aruncat în lac. Era îmbrăcată cu acceaşi rochie albă cu care i-a fost dăruită lui Cadan. De atunci se zice că trestiile nu mai cresc pe urmele paşilor ei şi biserica din adâncuri a început să se arate.

Bătrânului i se umezesc ochii. Soarbe încet o gură de palincă, oftând. Priveşte îndelung prin geamul îngust ca şi ochii săi de tătar. Apoi scoate din buzunarul de la piept al vestei un medalion din aur masiv, reprezentându-l pe Iisus răstignit, ataşat unui lănţişor din acelaşi material nobil.

–  Vezi cruciuliţa asta? Când i s-a născut băieţelul, Ilona a comandat o copie după aceea cu care a fost capturată de tătari şi a prins-o la gâtul copilaşului ei drag. Originalul, cred că se află acum pe fundul lacului. Moştenirea aceasta s-a transmis din tată în fiu până la mine. Şi toţi bărbaţii care au purtat-o, oricât de departe se aflau, auzeau la fel ca mine, seară de seară, dangătul clopotelor bisericii scufundate în lacul Săcălaia.

Paharele ni s-au golit şi Joska-bácsi mă roagă:

–  Te superi dacă mai aduci un rând?

–  Se poate? Vai de mine! – revin rapid cu paharele pline. Joska-bácsi îşi continuă povestea.

– Eu am venit aici din Uzbekistan. Am locuit la Samarcand, la poalele munţilor Tian-Şan, unde tatăl meu era comerciant. O duceam destul de bine, dar seară de seară tatăl meu se îmbăta, neputând suporta să asculte dangătul asurzitor al clopoteleor bisericii subacvatice. Mama mea murise mai devreme, eu,  neavând  fraţi şi surori, am vândut totul şi am venit în România. Ştiam de la părinţi cam pe unde trebuie să ajung şi am sosit aici în anul 1932. Era inflaţie, aveam bani suficienţi şi mi-am cumpărat pe nimica toată o căsuţă cu un petic de grădină pe malul lacului. Nu mi-a plăcut negustoria, am fost preocupat mereu de trecut şi de istoria ciudată a familiei mele. Sunt un visător nerod şi singuratic. Nu m-am căsătorit pentru ca să nu transmit copiilor mei de sex bărbătesc blestemul, devenit între timp blazonul familiei. Ei, dar s-a făcut târziu pentru un bătrân ca mine, trebuie să plec la culcare. M-ai ascultat cu deosebită atenţie. Vei scrie despre ce ţi-am povestit? Te rog s-o faci şi să publici legenda bisericii de sub ape. Promiţi?

–  Vă mulţumesc, mă simt onorat.

–  Rămâi cu bine!

–  Noapte bună!

După plecarea lui Joska-bácsi comand o bere Ursus cu etichetă roşie şi degustând-o pe îndelete îmi notez în agendă cele auzite. Gata, am terminat, pornesc spre cabană. Afară s-a întunecat, iluminându-se totodată. Niciodată în Bucureşti nu am văzut aşa puzderie de stele. Aici, în aerul curat ele par mai aproape. Planetele sistemului nostru solar ne pot oare influenţa destinele? Când orbitele acestor corpuri cereşti se apropie  de Pământ, câmpurile lor gravitaţionale, electro-magnetice, ori de altă natură  pot interfera cu cele biologice/noetice ale noastre? Cine ar putea să-mi răspundă?  Ilona oare?

Ajung la cabană acompaniat de corurile reunite ale greierilor de pe pajişte şi ale broscoilor din lac. În cameră s-au mai aciuiat doi confraţi pescari. Stau la taclale şi beau vin.

– Bine v-am găsit. De unde sunteţi? – îi abordez nonşalant.

–  Bună-seara! De la Cluj. Ciocniţi cu noi un pahar cu vin?

–  Nu, mulţumesc, am băut bere şi palincă. Aţi ieşit pe lac?

–  Da. Dar n-am prins decât 5 – 6 roşioare şi pe ploaie o ştiucă.

–  Mare?

–  Cam de un kilogram.

– Frumuşică. Eu n-am prins decât doi lini sub o jumătate de kilogram.

–  Nu mai rentează pescuitul dar ce să faci? E ca un drog. Odată ce ai început să undiţăreşti nu te mai poţi lăsa.

–  Asta aşa-i. Pe mine vă rog să mă scuzaţi, sunt foarte obosit, mă culc. Nu vă deranjaţi din cauza mea, puteţi face zgomot cât poftiţi, adorm imediat.

Mă întind într-un pat de la etaj, izolându-mă astfel de lumea exterioară, scufundându-mă în interiorul fiinţei mele. ”Oare Joska-bácsi a adormit? Ce l-a bulversat într- atât încât a vândut totul întorcându-se aici pentru a împlini destinul sumbru al ilustrei sale familii? De ce atât el cât şi Ilona aşteaptă ajutorul meu? De ce biserica mi s-a arătat tocmai mie, care vin aici atât de rar?’’

Frământându-mă astfel, aţipesc agitat, într-un târziu. Nu ştiu cât am dormit efectiv dar mă trezesc deodată  lac de transpiraţie. Mi s-a părut că am auzit bătând clopotele bisericii subacvatice! Un dangăt greu, surd, insuportabil, halucinant! Privesc în jur. Când s-a făcut ziuă? Colegii mei de breaslă au ieşit în larg. Nu mai am chef de pescuit. Îmi adun bagajele, scot peştii din juvelnicul ascuns între trestii, predau barca, plătesc taxele cabanierului şi  după un schimb de amabilităţi mă îndrept agale spre staţia de autobuz. Hurdubaia soseşte gâfâind de bătrâneţe, urc lejer, îmi cumpăr biletul de la şofer şi mă aşez pe un scaun în faţă.

Deodată, îmi amintesc de informaţia cabanierului şi cobor la Nicula. ‘’Să fie posibilă reflectarea bisericii de aici în lacul Săcălaia? Pornesc agale pe drumul şerpuind pe sub poalele pădurii, spre mănăstirea vestită pentru icoanele pe sticlă pictate de călugării ei şi căutate de turiştii occidentali. Ocolesc biserica veche, din lemn înegrit de vremi şi mă opresc o clipă pe pajijtea din faţa bisericii noi, construită cu hramul Sfintei Marii, unde se adună zeci de mii de credincioşi în ziua de 15 august (printre care şi Petre Roman în anii electorali), încerc să intru, dar poartra lăcaşului este închisă.

‘’Ce să fac?’’ De-odată tresar:’’biserica din piatră are două turle albe şi seamănă leit cu imaginea răsturnată a surorii ei gemene întrezărită de mine în adâncuri! Inima mi-o ia la trap, mă apucă disperarea incognito şi fără să-mi dau seama încep să lovesc uşa masivă cu pumnii, aidoma acvaticei Ilona, regina Lacului Ştiucilor, – având senzaţia indelebilă că voi fi surprins în flagrant. ‘’De ce mi se întâmplă mie toate acestea? Blestemată să-mi fie zodia!’’ – mă întreb înciudat.

–  Opreşte-te! Nu vezi că e încuiată?’’ mă apostrofează un călugăr gras şi roşcovan.

–  Iartă-mă părinte. Bună ziua! Sunt tulburat.

–  Bună să-ţi fie inima! Linişteşte-te.

–  Nu te supăra, aş vrea să vorbesc cu stareţul, dar nici nu ştiu măcar cum îl cheamă. Mă poţi ajuta?

–  Desigur fiule. Te conduc în camera lui. Acum se roagă. Îl chemă Nicodim, iar numele laic îi este Silviu Prund. A studiat la Roma şi e foarte  evlavios. O să te lumineze, n-ai venit degeaba.

Însoţitorul meu bate de trei ori discret în uşă.

–  Intră Petre! – se aude un glas  îndepărtat. Petre mă introduce în încăpere, se leapădă de mine, retrăgându-se cu o plecăciune cucernică, adâncă.

Mă fâstâcesc, nu ştiu cum să încep, îmi aşez raniţa pe duşumea, undiţele deasupra, apoi îl privesc pe stareţul care stă în genunchi, cu spatele la mine şi cu faţa spre Răsărit.

–  Spune fiule, nu te sfii! – mă încurajează Sfinţia Sa.

– Uite părinte, am fost le pescuit pe lacul Săcălaia – intru abrupt în subiect – şi dintr-o dată s-a deschis o poartă printre nori, razele soarelui dezvăluind o biserică superbă oglindită în adâncuri. Acum, venind aici mi s-a părut că seamănă cu biserica nouă a mănăstirii pe care o păstoriţi cu atâta evlavie…

Stareţul mă opreşte ridicând mâna. Se întoarce spre mine privindu-mă curios, cu ochii negrii adânciţi în orbitele enorme. Pare obosit, e slab -, colo, o bocceluţă de oase!

–  Ia loc! – îmi spune brusc înviorat. Ne aşezăm pe scaunele alăturate mesei.

–  Am mai auzit povestea asta, dar biserica scufundată nu am văzut-o niciodată. M-am rugat mult pentru liniştea fetei înecate în lac. Ciudat este că atunci când plouă, uneori am senzaţia că mă înec şi mănăstirea Nicula se scufundă în apă. Privesc pe geam şi copacii legănându-se în vânt îmi par o pădure subacvatică.

Tresar.

–  De ce te-ai speriat prietene?

– Aceeaşi impresie am avut-o şi eu văzând puhoiul ierburilor de pe fundul lacului.

– Vezi, ne asemănăm în sensibilitate, dar nu putem decât să ne reculegem fiule. Mă voi ruga pentru Ilona şi pentru tine, ca să-ţi regăseşti liniştea. Te-ai implicat prea mult în această minune, sau tragedie – cine ştie? Cum te cheamă?

–  Lucian, Sfinţia Ta!

– Mergi în pace, Domnul să fie cu tine! – mă binecuvântează stareţul întorcându-se la rugăciunile lui. Îi mulţumesc în şoaptă, ieşind tiptil. Mă îndrept spre sat. O pădure asemănătoare există şi pe culmea unuia din dealurile de pe malurile lacului Săcălaia. Dar dacă pajiştea şi mănăstirea  s-ar scufunda!…Îmi duc mâna la gură. Am ajuns la staţia de autobuz, amplasată chiar în faţa unei troiţe reprezentându-l pe Iisus răstignit. A luat El asupra sa şi păcatul Ilonei? Nu am răgaz să meditez, autobuzul soseşte.

Ajung pe înserate la Dej, Emil şi Maria se miră că m-am  întors atât de repede.

– Ce-ai prins Tati? – mă interpelează Emil, abandonându-şi bicicleta şi sărindu-mi în braţe.

– Mai nimic. Uite colea doi peşti mai acătării. Desfac raniţa şi-i arăt linii.

– Vai ce frumoşi sunt! – exclamă copilul bătând din palme.

– Ţi-e foame? mă întreabă Maria aprinzând lumina de exterior, aşezând masa şi scaunele pliante pe iarbă, în curte.

–  Nu prea, totuşi aşi mânca o supă caldă.

Ne aşezăm la masă. Mama mănâncă în casă privind la televizor o telenovelă care începe şi se termină cu o melodie, în restul filmului toate personajele plângând continuu.

– În concediul acesta nu mai plec la pescuit! – hotărăsc ritos la sfârşitul mesei.

–  Foarte bine! – mă aprobă familia entuziasmată.

Zilele următoare culegem merele căzute pe jos în livadă, le zdobim şi le punem în butoaie la fermentat, ca să le facem la iarnă palinca la care ne închinăm ca la o icoană. Ne ajută şi Emil, când nu vin copiii vecinilor la joacă.

Soseşte din păcate şi ultima zi de concediu. Ne facem bagajele, încărcăm cu mere maşina până la refuz, ne luăm rămas bun de la mama, lăcrimând ca în serialele spaniole şi revenim în Bucureşti.

 

*

*     *

Săcălaia, august 1997

Vâslesc surescitat spre locul revelaţiei mele  de acum un an. Am aşteptat trei zile la Dej ca să se înnoreze, m-am îmbrăcat ieri seara ca o paparudă (cu hainele ponosite, descoperite în cufărul de zestre al mamei) şi iată că Dumnezeu m-a ascultat. De cum m-am trezit astăzi, dis de dimineaţă, a început să burniţeze.

‘’Pe-aci ţi-e drumul băiete!’’ – mi-am zis luând din bufetul bucătăriei cheile maşinii – conform înţelegerii încheiate din timp cu nevastă-mea, căreia i-am mărturisit revelaţia  anterioară avută pe Lacul Ştiucilor, mi-am aruncat bagajele în Dacie şi ţuşti spre Săcălaia.

La Bucureşti, ameninţat zilnic cu restructurarea, nu am avut dispoziţia necesară pentru a scrie legenda bisericii din adâncuri. În drum spre Gherla am condus imprudent, angajându-mă în depăşiri hazardate, totuşi am ajuns cu bine, dar la gara municipiului puşcăriaş  mi s-a înfundat. Şosaua spre Sic traversează linia ferată şi bariera era coborâtă. Am ieşit din maşină înjurând, mi-am aprins pipa umplută cu tutun olandez (pe care mi-o permit o singură dată pe an, în concediu, întrucât costă 50 de mii de lei pachetul), pufăind ca o locomotivă cu abur. A mai trecut şi un marfar nesfârşit, apoi un personal anchilozat, în sfârşit am scăpat înnebunit.

Ajungând damblagit la Săcălaia, am avut surpriza să constat că prietenul meu, cabanierul, m-a recunoscut:

– Bine aţi venit! Ce s-a întâmplat? – m-a întrebat cabanierul sesizându-mi surescitarea.

–  Daţi-mi repede o barcă, e o vreme perfectă pentru pescuit şi fiind înnorat, poate o rază de soare va străbate perdelele norilor  dezvăluindu-mi  iar imaginea bisericii din adâncuri, pe care o visez în fiecare noapte! – i-am răspuns emoţionat.

–  Nu aţi uitat-o? Lăsând legenda la o partre, sper să prindeţi mai mulţi peşti decât anul trecut – mi-a replicat el.

M-am aruncat în barcă dând din cap fără să răspund şi iată-mă în drum spre locul făgăduinţei. Nu-mi întind undiţele, îmi pregfătesc aparatul de filmat. Aştept, aştept. Mă rotesc prin mijlocul lacului în dreptul cărării enigmatice dintre trestii.

În sfârşit poarta norilor se deschide, razele soarelui luminând adâncurile. Filmez. Se văd foarte clar ierburile subacvatice. Biserica nu se mai arată…. Spărtura cerurilor se închide subit. Ca şi anul trecut începe ploaia. Mă întorc

dezamăgit la mal. ‘’Biserica din adâncuri nu vrea să mi se arate deoarece nu i-am scris povestea?’’

Ancorez la debarcader, pornesc cu maşina spre cârciuma din Sic.

Nu-l văd pe Joska-bácsi. Cârciumarul mă lămureşte:

–  A murit anul trecut. S-a înecat în lacul Săcălaia. A lăsat cu limbă de moarte ca să fie îngropat cu medalionul de care nu s-a despărţit niciodată. E înmormântat în cimitirul din sat, în vârful dealului, acolo pe unde se plimba zilnic aşteptând să zărească imaginea bisericii scufundate. V-a lăsat o scrisoare.

Cârciumarul scoate din sertarul tejghelei un plic îngălbenit şi mi-l întinde. Îl iau mirat şi plec, mulţumindu-i din mers.

Traversez drumul şi urc tremurând fără jenă dealul spre mormântul lui Joska-bacsi.  Cu ploaia şiroindu-mi pe faţă, deschid plicul predestinat: ’’După moartea mea nimeni nu va mai vedea imaginea bisericii din adâncuri şi nimeni nu-i va mai auzi dangătele clopotelor. Vă implor de dincolo de mormânt, scrieţi-i povestea, pentru ca familia mea să aibă pace în lumea veşnică.’’

Ploaia s-a oprit, mă simt întrucâtva vinovat de această tragedie, în care am fost implicat fără voie. Într-un an de zile nu am găsit răgazul necesar scrierii legendei unice în istoria omenirii a bisericii răsturnate în apele lacului Săcălaia. Cobor plângând poteca cimitirului. S-a înseninat uluitor, ca şi anul trecut, după ce l-am cunoscut pe Josca-bacsi. Istoria se repetă măcar meteorologic? O coloană de lumină îmi călăuzeşte drumul de întoarcere din cimitir.  Cu maşina mă intorc într-o clipă la cabană, descoperindu-l pe cabanier la terasa localului pe care îl administrează de atâta vreme.

–  Spuneţi-mi cum a murit Joska-bácsi?

– A venit într-o după-amiază noroasă de septembrie să-mi ceară o barcă. Mi s-a părut ciudat căci nu a mai făcut-o niciodată. Totuşi i-am dat-o. Când am dat seara semnalul de retragere el nu a mai apărut. Am plecat după el. Am găsit barca plutind singură. Se făcu-se noapte, am anunţat poliţia. A doua zi a venit o echipă de scafandrii să-l caute, întrucât trupul nu a ieşit la suprafaţă. L-au găsit cu mâinile încleştate de ierburi şi cu o cruciuliţă de aur la gât. Nu ştiam că e creştin.

–  Scafandrii nu au mai descoperit nimic?

–  Nu, dar au văzut peşti enormi, ştiuci de 30 kg., crapi de 20, plătici de 4. Nu au putut coborâ prea adânc din cauza ierburilor uriaşe, încâlcite, precum şi a adâncimii enorme a apei.

Mulţumesc cabanierului şi mai mult inconştient îmi iau undiţele, bagajele şi pornesc cu barca spre larg. Meditând la destinul familiei urmaşilor Ilonei ajung la locul unde am văzut pentru prima şi ultima oară imaginea bisericii din adâncuri. Încerc să măsor apa. Iau o lansetă pe care am agăţat un plumb cu un cârlig ancoră pentru pescuitul ştiucii cu peşte mic şi îl las să cadă în apă. Formidabil. Se derulează jumătate din nailonul de o sută de metri lungime, înfăşurat pe tamburul mulinetei! Recuperând firul, scot cârligul înfăşurat între ierburi. Mă joc aşa multă vreme privind în gol.’’Ce l-a determinat pe Joska-bácsi să se sinucidă? Oare premeditase fapta demult şi întâlnirea cu mine i-a dat prilejul să-şi pună planul în aplicare, având convingerea că legenda bisericii scufundate va ajunge în faţa cititorilor?’’  Curăţind ierburile de pe plumb şi cârlig, înmărmuresc! De unul dintre braţele cârligului-ancoră atârnă un lănţişor de aur de care este prins un medalion reprezentându-l pe Iisus răstignit, aureolat de o flacără. Lustruiesc medalionul cu o cârpă moale, pe care o folosesc pentru a-mi şterge mâinile după ce prind un peşte, cercetându-l atent. Pe revers parcă scrie ceva! Silabisec:’’I-lo-nka!’’

Revin la mal, predau barca şi vâslele cabanierului uimit că plec aşa devreme şi revin cu maşina la Sic. Opresc în dreptul cârciumei şi urc iarăşi la mormântul lui Joska-bacsi. Sap cu levierul maşinii în pământul jilav şi îngrop medalionul ambalat într-o punguliţă de nailon. De acum, după mai bine de 800 de ani cruciuliţele s-au regăsit.

Cobor agale, s-a înseninat, mi-e cald. Intru în cârciumă şi beau o bere Ursus rece. Fie ce-o fi! Apoi, urc la volan, pornesc încet spre Dej. Cu gândurile aiurea, ajung la Nicula. În dreptul troiţei cu Iisus răstignit; îmi reamintesc de stareţul mănăstiri vizitate anul trecut. Urc drumul cunoscut şi-l regăsesc pe părintele Nicodim aşteptându-mă parcă, pe prispă. Îmi face cu mâna un semn de bun venit.

–  N-ai mai trecut demult pe aici fiule. Cred că Dumnezeu mi-a ascultat rugile şi am reuşit să ne mântuim toţi trei: Ilona, tu şi cu mine. Din toamna trecută, când plouă, nu mai am senzaţia că mă înec şi că mănăstirea Nicula se scufundă sub ape. Voiam să-ţi comunic şi ţie acest lucru ca să fii liniştit. Mulţumesc lui Dumnezeu, sufletul Ilonei a fost mântuit în sfârşit. Dar ce-i cu tine, te văd abătut, ce ţi s-a mai întâmplat?

– Nimic Sfinţia Ta, sunt doar obosit. M-am sculat devreme, am fost la pescuit. Mulţumesc pentru că te-ai rugat pentru sufletul Ilonei şi pentru mine. Rămâi cu bine!

–  Dumnezeu să te aibă în pază fiule!

Plec gârbovit, parcă am îmbătrânit subit. Simt în spate privirile iscoditoare ale stareţului. Ştie că nu sunt mulţumit. Mă întorc, îi zâmbesc, îi fac un semn vag de salut cu mâna. Stareţul mă binecuvântează, desenând semnul crucii în aer, suflându-l apoi spre mine. Urc la volan şi pornesc prudent spre casă. Trec prin Gherla, de data asta bariera este ridicată. Ajung la Dej, urc dealul Florilor, cobor în centru, – ‘’ iată liceul Andrei Mureşanu, al cărui elev am fost şi Biserica Reformată, al cărei turn de 70 de metri se vede de la 10 km. distanţă, când vii cu maşina spre oraş, pe şoseaua care şerpuieşte pe valea Someşului’’, urc dealul Mulatău oprindu-mă în dreptul casei părinteşti, pe strada Gheorghe Lazăr.

Mama este la poartă verificând cutia poştală.

–  Nu am primit astăzi nici o scrisoare – îmi spune – dar ştiam că vei veni, mi s-a zbătut toată dimineaţa ochiul drept a veste. N-ai prins nimic?

– Nu, dar nu am fost în principal pentru asta, o să-ţi povestesc mai târziu.

Deschid poarta şi parchez maşina în curte.

– Ce faci Tati, ai şi venit? – mă întreabă Emil întrerupându-şi jocul de badminton cu Ramona,  fetiţa vecinilor.

–  Da, însă nu am prins nimic.

Maria, aşezată pe bancă fumează la o cafeluţă şi râde de calităţile mele pescăreşti. De data asta nu mă deranjează.

Nu descarc maşina, nu mă schimb, nu mănânc, nu mă spăl pe mâini, mă retrag în camera mare (în care m-am născut), mă aşez la biroul bunicului, apoi al tatălui meu şi încep să scriu legenda bisericii din adâncurile lacului Săcălaia.

 

 

 

 

  Lucian Gruia

About oanaclara

"Daca plangi pentru ca soarele a disparut din viata ta, lacrimile te vor impiedica sa vezi stelele." - Rabindranath Tagore
This entry was posted in povesti and tagged , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s