“Octombrie” – George Topîrceanu

Octombrie-a lasat pe dealuri
Covoare galbene si rosii.
Trec nouri de argint in valuri
Si canta-a dragoste cocosii.

Ma uit mereu la barometru
Si ma-nfior cand scade-un pic,
Caci soarele e tot mai mic
In diametru.

Dar pe sub cerul cald ca-n mai
Trec zile albe dupa zile,
Mai nestatornice si mai
Subtile…

Intarziata fara vreme
Se plimba Toamna prin gradini
Cu faldurii hlamidei plini
De crizanteme.

Si cum abia pluteste-n mers
Ca o marchiza,
De parca-ntregul univers
Priveste-n urma-i cu surpriza, –

Un liliac nedumerit
De-alura ei de domnisoara
S-a-ngalbenit, s-a zapacit
Si de emotie-a-nflorit
A doua oara…

About oanaclara

"Daca plangi pentru ca soarele a disparut din viata ta, lacrimile te vor impiedica sa vezi stelele." - Rabindranath Tagore
This entry was posted in versuri and tagged , , , . Bookmark the permalink.

20 Responses to “Octombrie” – George Topîrceanu

  1. coramica says:

    Felicitari, mai trebuie din cand in cand o lingurita de cultura

  2. Pingback: Carpe Diem « Madi şi Onu Blog

  3. oovi says:

    inegalabilul toparceanu…
    superbe versuri… in ton cu anotimpul….

  4. Morocanosul says:

    Toparceanu are uneori finete de gravura japoneza in vers.
    Gingasa limpezime ne-ai dat aici.
    Hainute de primavara are blogul tau in plina toamna.
    Tare fain, dar eu tot voi duce dorul lanului de maci.

  5. gabriela says:

    “Un liliac nedumerit
    De-alura ei de domnisoara
    S-a-ngalbenit, s-a zapacit
    Si de emotie-a-nflorit
    A doua oara…”
    Ce frumoasa si plastica scena a descris! Un liliac inflorit de emotie, cand marchiza toamna trece cu o “hlamida de crizanteme”.

  6. VictorCh says:

    Duc (DEJA!) dorul vechii forme a blogului – chiar daca aceasta forma e mai utila (e mai “utilata – mersi! – si scrisul pe fundalul acesta bej e mai putin obositor pt ochi).
    La aceasta tema n-ai posibilitatea sa “latesti” coloana principala in detrimentul spatiului lateral neutilizat (pe monitorul “panoramic”)?

  7. blue2403 says:

    Super Topîrceanu…

    Mai ia:

    “Balada unui greier mic”

    Peste dealuri zgribulite,
    Peste ţarini zdrenţuite,
    A venit aşa, deodată,
    Toamna cea întunecată.

    Lungă, slabă şi zăludă,
    Botezând natura udă
    C-un mănunchi de ciumafai, –
    Când se scutură de ciudă,
    Împrejurul ei departe
    Risipeşte-n evantai
    Ploi mărunte,
    Frunze moarte,
    Stropi de tină,
    Guturai…

    Şi cum vine de la munte,
    Blestemând
    Şi lăcrimând,
    Toţi ciulinii de pe vale
    Se pitesc prin văgăuni,
    Iar măceşii de pe câmpuri
    O întâmpină în cale
    Cu grăbite plecăciuni…

    Doar pe coastă, la urcuş,
    Din căsuţa lui de humă
    A ieşit un greieruş,
    Negru, mic, muiat în tuş
    Şi pe-aripi pudrat cu brumă:

    – Cri-cri-cri,
    Toamnă gri,
    Nu credeam c-o să mai vii
    Înainte de Crăciun,
    Că puteam şi eu s-adun
    O grăunţă cât de mică,
    Ca să nu cer împrumut
    La vecina mea furnică,
    Fi’ndcă nu-mi dă niciodată,
    Şi-apoi umple lumea toată
    Că m-am dus şi i-am cerut…

    Dar de-acuş,
    Zise el cu glas sfârşit
    Ridicând un picioruş,
    Dar de-acuş s-a isprăvit…
    Cri-cri-cri,
    Toamnă gri,
    Tare-s mic şi necăjit!

    Sau fenomenala “Rapsodii de toamnă”

    I

    A trecut întâi o boare
    Pe deasupra viilor,
    Şi-a furat de prin ponoare
    Puful păpădiilor.

    Cu acorduri lungi de liră
    I-au răspuns fâneţele.
    Toate florile şoptiră,
    Întorcându-şi feţele.

    Un salcâm privi spre munte
    Mândru ca o flamură.
    Solzii frunzelor mărunte
    S-au zburlit pe-o ramură.

    Mai târziu, o coţofană
    Fără ocupaţie
    A adus o veste-n goană
    Şi-a făcut senzaţie:

    Cică-n munte, la povarnă,
    Plopii şi răsurile
    Spun că vine-un vânt de iarnă
    Răscolind pădurile.

    Şi-auzind din depărtare
    Vocea lui tiranică,
    Toţi ciulinii pe cărare
    Fug cuprinşi de panică…

    Zvonul prin livezi coboară.
    Colo jos, pe mlaştină.
    S-a-ntâlnit un pui de cioară
    C-un bâtlan de baştină

    Şi din treacăt îi aruncă
    Altă veste stranie,
    C-au pornit-o peste luncă
    Frunzele-n bejanie!

    II

    Într-o clipă, alarmate,
    Ies din şanţuri vrăbiile.
    Papura pe lac se zbate
    Legănându-şi săbiile.

    Un lăstun, în frac, apare
    Sus pe-un vârf de trestie
    Ca să ţie-o cuvântare
    În această chestie.

    Dar broscoii din răstoacă
    Îl insultă-n pauze
    Şi din papură-l provoacă
    Cu prelungi aplauze.

    Lişiţele-ncep să strige
    Ca de mama focului.
    Cocostârci, pe catalige,
    Vin la faţa locului.

    Un ţânţar, nervos şi foarte
    Slab de constituţie,
    În zadar vrea să ia parte
    Şi el la discuţie.

    Când deodată un erete,
    Poliţai din naştere,
    Peste baltă şi boschete
    Vine-n recunoaştere

    Cu poruncă de la centru
    Contra vinovatului,
    Ca să-l aresteze pentru
    Siguranţa statului…

    De emoţie, în surdină,
    Sub un snop de bozie,
    O păstaie de sulcină
    A făcut explozie.

    III

    Florile-n grădini s-agită.
    Peste straturi, dalia,
    Ca o doamnă din elită
    Îşi îndreaptă talia.

    Trei petunii subţirele,
    Farmec dând regretelor,
    Stau de vorbă între ele:
    “Ce ne facem, fetelor?…”

    Floarea-soarelui, bătrână,
    De pe-acum se sperie
    C-au să-i cadă în ţărână
    Dinţii, de mizerie.

    Şi cu galbena ei zdreanţă
    Stă-n lumina matură,
    Ca un talger de balanţă
    Aplecat pe-o latură…

    Între gâze, fără frică
    Se re-ncep idilele.
    Doar o gărgăriţă mică,
    Blestemându-şi zilele,

    Necăjită cere sfatul
    Unei molii tinere,
    Că i-a dispărut bărbatul
    În costum de ginere.

    Împrejur îi cântă-n şagă
    Greierii din flaute.
    “Uf, ce lume, soro dragă!”
    Unde să-l mai caute?

    L-a găsit sub trei grăunţe
    Mort de inaniţie.
    Şi-acum pleacă să anunţe
    Cazul la poliţie.

    IV

    Buruienile-ngrozite
    De-aşa vremi protivnice
    Se vorbiră pe şoptite
    Să se facă schivnice.

    Şi cum ştie-o rugăciune
    Doamna măsălariţă,
    Tot soborul îi propune
    S-o aleagă stariţă.

    Numai colo sus, prin vie,
    Rumenele lobode
    Vor de-acuma-n văduvie
    Să trăiască slobode.

    Vezi! de-aceea mătrăguna
    A-nvăţat un brusture
    Să le spuie-n faţă una
    Care să le usture!…

    Jos, pe-un vârf de campanulă
    Pururea-n vibraţie,
    Şi-a oprit o libelulă
    Zborul plin de graţie.

    Mic, cu solzi ca de balaur,
    Trupu-i fin se clatină,
    Giuvaer de smalţ şi aur
    Cu sclipiri de platină.

    V

    Dar deodată, pe coline
    Scade animaţia…
    De mirare parcă-şi ţine
    Vântul respiraţia.

    Zboară veşti contradictorii,
    Se-ntretaie ştirile…
    Ce e?… Ce e?… Spre podgorii
    Toţi întorc privirile.

    Iat-o!… Sus în deal, la strungă,
    Aşternând pământului
    Haina ei cu trenă lungă
    De culoarea vântului,

    S-a ivit pe culme Toamna,
    Zâna melopeelor,
    Spaima florilor şi Doamna
    Cucurbitaceelor…

    Lung îşi flutură spre vale,
    Ca-ntr-un nimb de glorie,
    Peste şolduri triumfale
    Haina iluzorie.

    Apoi pleacă mai departe
    Pustiind cărările,
    Cu alai de frunze moarte
    Să colinde zările.

    . . . . . . . . . . . . . . .
    . . . . . . . . . . . . . . .

    Gâze, flori întârziate!
    Muza mea satirică
    V-a-nchinat de drag la toate
    Câte-o strofă lirică.

    Dar când ştiu c-o să vă-ngheţe
    Iarna mizerabilă,
    Mă cuprinde o tristeţe
    Iremediabilă…

    • oanaclara says:

      Multumesc pentru vizita si versuri! Imi plac mult “Rapsodiile de toamna!.🙂
      Topirceanu a avut si poezii in care a zugravit si altfel toamna. Uite:

      George Topîrceanu – Noapte De Toamnă

      Murmur lung de stresini, risipite soapte
      Cresc de pretutindeni si se pierd în noapte.
      Rareori prin storuri o lumina scapa
      De-mi aprinde-n cale reci oglinzi de apa
      Si-mi trimite-n fata raza ei rasfrânta…

      Ploaia bate-n geamuri, stresinile cânta.
      Dar treptat, cu larma potolita scade
      Cântecul acestui tremur de cascade.
      Tot mai des în preajma umbre vii rasar,
      Ploaia peste case pica tot mai rar

      Si-n gramezi de neguri apele se strâng…

      Lumea-ntreaga doarme, stresinile plâng.
      Pâna când o raza de argint în zare,
      Lamurind pe bolta straturi de ninsoare,
      Lin desface umbra si de crengi anina
      Scânteieri albastre, boabe de lumina.
      Iar acum din taina cerului deschis,
      Peste firea muta cad lumini de vis
      Si-n troiene albe norii se desfac…

      Dar când iese luna, stresinile tac.

  8. blue2403 says:

    Cred că la Topârceanu calitatea principală e că e incredibil de descriptiv. Îl simţi. Simţi căldura Soarelui, umezeala toamnei, auzi ciripitul păsărilor, vezi irizaţiile ploii… Simţi mai mult decât spune el chiar.
    În “Balada unui greier mic”, te simţi mititel şi speriat de viaţă ca şi greierele, în “Furtuna” te bucuri că stai în casă şi eşti apărat de ferestre, iar dacă citeşti “Călimara” îţi dai seama ce pierdere fabuloasă este pierderea obiceiului de a scrie o scrisoare cu stilou şi cerneală.
    Topârceanu e fabulos …

    Balada unui greier mic

    Peste dealuri zgribulite,
    Peste ţarini zdrenţuite,
    A venit aşa, deodată,
    Toamna cea întunecată.

    Lungă, slabă şi zăludă,
    Botezând natura udă
    C-un mănunchi de ciumafai, –
    Când se scutură de ciudă,
    Împrejurul ei departe
    Risipeşte-n evantai
    Ploi mărunte,
    Frunze moarte,
    Stropi de tină,
    Guturai…

    Şi cum vine de la munte,
    Blestemând
    Şi lăcrimând,
    Toţi ciulinii de pe vale
    Se pitesc prin văgăuni,
    Iar măceşii de pe câmpuri
    O întâmpină în cale
    Cu grăbite plecăciuni…

    Doar pe coastă, la urcuş,
    Din căsuţa lui de humă
    A ieşit un greieruş,
    Negru, mic, muiat în tuş
    Şi pe-aripi pudrat cu brumă:

    – Cri-cri-cri,
    Toamnă gri,
    Nu credeam c-o să mai vii
    Înainte de Crăciun,
    Că puteam şi eu s-adun
    O grăunţă cât de mică,
    Ca să nu cer împrumut
    La vecina mea furnică,
    Fi’ndcă nu-mi dă niciodată,
    Şi-apoi umple lumea toată
    Că m-am dus şi i-am cerut…

    Dar de-acuş,
    Zise el cu glas sfârşit
    Ridicând un picioruş,
    Dar de-acuş s-a isprăvit…
    Cri-cri-cri,
    Toamnă gri,
    Tare-s mic şi necăjit!

    ***
    Furtuna

    Nimeni n-a rămas în stradă.
    Norii negri vin grămadă.
    Zboară frunzele uscate
    În văzduh împrăştiate
    Şi salcâmii stau să cadă:
    Bate vântul, bate…

    A ieşit de la răscruce
    O femeie care duce
    Un copil de mână… Sună
    Porţi izbite de furtună
    Şi femeia face cruce:
    Fulgeră şi tună.

    Dar a norilor năframă
    Se sfâşie… Biata mamă,
    Cu puterile scăzute,
    Vrea copilul să-şi ajute
    Şi cu glas pierdut îl cheamă:
    – Hai cu mama, iute!

    L-a luat acum în braţe.
    Ploaia o izbeşte-n faţă.
    Bolta parcă-i spartă-n două…
    Cu mânuţele-amândouă
    El de gâtul ei s-agaţă:
    – Plouă, mamă, plouă!

    ****

    Călimara

    Mi-ai dăruit, frumoasă doamnă, o călimară de argint
    Cu două guri întunecate, ca două porţi de labirint,
    Prin care gândurile mele s-or afunda neştiutoare
    Şi-adesea n-or găsi ieşire din bezna umedă, la soare.
    Cu două guri ca de fântână, din care ultimul meu vis,
    Scafandru mic, privind cu spaimă spre fundul negrului abis,
    Va încerca, zadarnic poate, s-adune înşirată-n salbe
    Recolta de mărgăritare a viitoarelor nopţi albe.
    În călimara asta nouă roiesc ca fluturii imagini
    Ce vor cădea cândva, inerte, pe câmpul alb al unei pagini,
    Închipuiri neplăsmuite şi gânduri negândite încă
    Pe care stropul de cerneală le-nchide-n noaptea lui adâncă,
    Cuvinte şterse peste-o clipă, fantome de idei defuncte,
    O ploaie miniaturală de-accente, virgule şi puncte –
    Şi-acele negre arabescuri pe care-o vagă fantezie
    Sau numai mâna mea distrată le zugrăveşte pe hârtie.
    În ea, tăcute şi smerite stau viitoarele regrete,
    Alături de bilanţul zilei şi de adresa unei fete;
    Scrisoarea de condoleanţe pe care, poate, o voi scrie
    Unui amic în doliu după vreo rudă care-i încă vie;
    O epigramă inedită; figura unui tip ridicol,
    Pe care nu-l cunoaştem încă; un titlu mare de articol,
    Asupra unei chestii care va fi de actualitate,
    Cu siguranţă, peste-o lună sau peste-un an şi jumătate, –
    Şi toate cifrele arabe stau, de la 1 pân’ la 9,
    Amestecate şi stupide, în călimara asta nouă…
    În cupa ei de întuneric dorm viitorul şi prezentul,
    Cuvintele prin care, poate, îmi voi începe testamentul;
    O poliţă abia schiţată, un madrigal, o amintire
    A unei clipe viitoare, – sau o poemă de iubire
    Pe care voi citi-o, poate, atras de noaptea lor bizară
    În ochii tăi cei mari şi negri ca două guri de călimară….

  9. bivolul says:

    ba fraierilor nu va mai irositi vietile si daca tot verti sa faceti ceva atunci faceti si voi o analiza literara

    • oanaclara says:

      Ce sa faci, nu toata lumea e la fel de inteligenta ca tine. Trebuie sa mai existe si fraieri.
      Ne explici , te rugam, la ce ne-ar folosi analiza literara?

      • VictorCh says:

        Lasa-l, saracu’! Nu vezi ca abuzeaza de nick-ul ales? CE stii dumneata cata scoala trebuie pt a face asa ceva?!?
        (NOUA acea analiza literara nu ne-ar folosi, da’ poate s-o fi gandit ca i-ar putea folosi LUI: probabil o fi vreun elev care ar vrea sa se impopotoneze la clasa cu un produs care nu e al lui.)

      • oanaclara says:

        Ai dreptate!🙂

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s