Oceanul de sub Lacul Roşu

Turiştii care-şi petrec vacanţele pe malul Lacului Roşu habar nu au că acele locuri, de o frumuseţe stranie, ascund un mister vechi de la facerea lumii.

Cândva, prin 1838, într-un an deosebit de ploios, coasta unui munte a luat-o la vale şi nu s-a mai oprit decât în albia râului Verescheu, pe care a închis-o, aproape etanş, cu un dop monstruos din piatră şi argilă. Apoi, în vremurile care au urmat după acel accident geologic, apele râului, prăvălite volburos din amonte, s-au adunat la un loc, acoperind un codru secular care exista pe atunci acolo. Şi au lăsat în urma lor mai multe legende. Dar şi trunchiurile înnegrite de vreme ale unor copaci bătrâni ce se iţesc de sub luciul apelor care, uneori, au o culoare sângerie. Culoare care a şi dat numele luciului de apă: Lacul Roşu. Raportat la “nivelul zero” cel marcat de litoralul Mării Negre, altitudinea acestui lac de baraj este 983 m.

De câteva decenii bune, locul a fost inclus printre staţiunile de odihnă şi, mulţi ani la rând, s-a numărat printre “perlele” noastre turistice. Foarte puţini dintre musafirii care ajung aici ştiu însă că atunci când parcurg traseele din zonă se plimbă agale pe fundul unui ocean străvechi, un ocean care a existat aici cândva, în urmă cu peste 170 milioane de ani. Şi că stâncile vârfului numit de localnici “Ucigaşul”, la fel ca patul de rocă peste care se întinde Lacul Roşu, reprezintă fantoma împietrită a unui ocean străvechi, pe care acum îl mai recunoaşte doar ochiul atent al omului de ştiinţă.

SAVANŢII ŞI LIMBA LOR PĂSĂREASCĂ
De-a lungul vremurilor, când spărgeau vreo stâncă pentru a o folosi mai târziu la construcţii, oamenii de prin partea locului găseau adeseori în inima seacă a pietrei nişte obiecte ciudate, dăltuite parcă de mâna măiastră a unor bijutieri nemaivăzuţi. Unele, mai mari sau mai mici, erau nişte discuri spiralate, marcate de coaste care se roteau pe toată suprafaţa lor. Altele păreau încăperile minuscule ale unor faguri clădiţi de nişte albine harnice, venite parcă dintr-o altă lume. Iar alteori ele luau forma lujerilor unor flori împietrite, care n-au mai văzut lumina soarelui de o veşnicie. Dar abia în ultimul secol, când subtila ştiinţă a paleontologiei s-a dezvoltat îndeajuns de mult, încât să înţeleagă toate aceste relicve, aici şi-au făcut apariţia şi savanţii care le-au cercetat pe îndelete. Ei sunt cei care au descoperit că toate acele ciudăţenii sunt relicvele unei lumi străvechi, care a existat cândva pe aceste meleaguri.

Relicve pe care le-au cercetat, le-au clasificat şi apoi le-au băgat în cărţile lor, scrise într-o limbă care nouă, profanilor, ni se pare un fel de “păsărească” greu de priceput. Pentru ei, vremurile de demult, când aici, sub Lacul Roşu, se întindea un ocean străvechi, sunt cuprinse în Kimmerigdian, evul de mijloc al Jurasicului. Sau, pe limba noastră, a profanilor, acum peste 170 milioane de ani. La fel cum tot savanţii ne spun că discurile spiralate descoperite în pietrele de aici sunt armuri pietrificate de “Amoniţi”. Priviţi superficial, aceştia par nişte melci, dar în realitate ei erau mai curând un soi de rude primitive ale sepiilor din zilele noastre. Atâta doar că, spre deosebire de acestea, ei îşi protejau corpul în cochiliile spiralate care se păstrează prin fosilizare.

Acolo, în zona Lacului Roşu, este de ajuns să scormoneşti cu atenţie roca relativ moale şi vei găsi urmele acestor fiinţe străvechi. Ceva mai departe, în pietrele stâncilor de pe Vârful Ghilcoş, căruia i se mai spune şi “Ucigaşul”, alături de Amoniţi mai ies la lumina zilei şi urme de spongieri, corali şi tot soiul de alte fiinţe, multe dispărute acum. Toate la un loc trăiau cândva într-un ocean nevăzut vreodată de ochiul omului, care a existat tot aici pe Terra, dar într-o altă lume.

DE PE VREMEA DINOZAURILOR
Alături de arheologi, savanţii paleontologi sunt singurii oameni care ştiu să pună în mişcare un soi de maşină a timpului care îi ajută să readucă la viaţă vremurile de mult apuse. Iar acolo, în zona Lacului Roşu, lumea pe care o readuc ei la viaţă este neînchipuit de veche. O lume pe care, dacă, printr-un miracol, am putea-o privi cu ochii noştri, am recunoaşte-o şi nu am recunoaşte-o. Este tot pământul nostru, dar mai tânăr cu peste 170 milioane de ani. O lume în care geografia era cu totul alta, iar conturul continentelor, precum şi formele de relief ne-ar fi fost de nerecunoscut. Pe atunci, uscatul era concentrat mai ales în emisfera vestică, unde o singură masă continentală unea la un loc tot pământul din care, peste multe zeci de milioane de ani, aveau să se separe cele două Americi, Africa, India, Australia şi Antarctica.

În schimb, emisfera estică părea mai “golaşă”, iar ceea ce mult mai târziu avea să devină Eurasia era doar o prelungire peninsulară a străvechiului Scut Siberian. Tot în Est, teritoriul care avea să devină China actuală împreună cu Peninsula Indochina şi cu Indonezia erau unite într-un continent mai mic, care semăna oarecum cu America de Sud din zilele noastre. Oceanul Atlantic şi Pacificul nu existau, iar viitorul lanţ Alpino-Carpato-Himalayan era doar un “proiect” care mai avea de aşteptat încă aproape 100 de milioane de ani până să capete contur. Era o lume cu o climă mai caldă decât cea din zilele noastre, cu păduri şi jungle de nepătruns prin care hălăduiau turme de dinozauri ierbivori imenşi vânaţi de haite de dinozauri carnivori.

OCEANUL TETHIYS
Pe atunci, aici la noi, unde acum se înalţă munţii care împrejmuiesc Lacul Roşu, era fundul unui ocean, un ocean imens pe care savanţii îl numesc Tethys. Erau ape calde cam la fel ca acelea din actualul Ocean Indian. Era un loc bun pentru Amoniţii care trăiau vânându-i prada la câţiva metri adâncime, dar şi pentru recifurile de corali şi “păduri” de spongieri care uneori atingeau dimensiuni impresionante. Probabil că, la fel ca în zonele calde ale oceanelor actuale, şi acolo trăiau bancuri de peşti de diferite dimensiuni, vânaţi de rechini cel puţin la fel de fioroşi ca aceia din zilele noastre.

Dar toate acestea s-au dus, înghiţite de negura timpului. Şi de pe urma lor au mai rămas doar fosilele care-şi dorm somnul etern sub albia Lacului Roşu şi în piatra stâncilor care se înalţă, pline de trufie, în jurul său. Peste care calcă acum paşii indiferenţi ai turiştilor cărora nici prin cap nu le trece că umblă pe fundul unui ocean vechi, de la Facerea Lumii.

Sursa:

http://www.jurnalul.ro/stire-zoom/oceanul-de-sub-lacul-rosu-550298.html

About oanaclara

"Daca plangi pentru ca soarele a disparut din viata ta, lacrimile te vor impiedica sa vezi stelele." - Rabindranath Tagore
This entry was posted in Stiati ca... and tagged , , , , , . Bookmark the permalink.

9 Responses to Oceanul de sub Lacul Roşu

  1. Mariciu' says:

    wow. eu acum sunt chiar in zona asta. placuta coincidenta🙂

  2. klausen1976 says:

    hmmm … ma imbie gandul unei plimbari🙂🙂

  3. klausen1976 says:

    merci.
    ne gandim la un drum de vreo trei zile. cu cazarea am rezolva. ai idee cum este drumul pana acolo ? … ma descurc cu o masina mica de oras ? … sau am nevoie de 4×4🙂

    • oanaclara says:

      Eeee,nici chiar 4×4…n-am mai trecut de cativa ani pe acolo, dar esti sofer de Romania, obisnuit cu drumurile noastre toate….🙂 Sunt multe persoane care trec cu autoturismele pe acolo deci e ok.

  4. oanaclara says:

    Lacul Roşu
    Pentru a vă plimba cu barca pe Lacul Roşu, ocolind cu dibăcie trunchiurile de copaci ce ies la iveală din unda apei, trebuie să ajungeţi în Moldova. Şi nu este deloc rău, căci ar putea fi o vacanţă reuşită, cu foarte multe atracţii turistice îmbietoare. Un drum de aproape 400 de kilometri (dacă porniţi din Bucureşti, trecând prin Bacău şi apoi Piatra-Neamţ), ce vă dă şansa de a explora Cheile Bicazului. Şoseaua se strecoară printre ziduri compacte de piatră, astfel încât rare vor fi ocaziile în care veţi putea simţi razele soarelui. Zgomotul râului de munte ce curge năvalnic (şi care de altfel a creat acest defileu pitoresc) vă va însoţi până la ieşire. În imediata apropiere… Lacul Roşu. Un lac ce îngheaţă în timpul iernii (se află la o altitudine de aproape 1.000 de metri), dar care atrage turiştii ca un magnet în timpul verii.

    Conform legendei, lacul a apărut în anul 1837, atunci când o furtună foarte puternică a dus la formarea alunecărilor de teren. O stâncă uriaşă a barat cursul râului, astfel încât apa a cuprins pădurea. Martore ale acestui eveniment sunt trunchiurile roşiatice ale copacilor, ale căror rădăcini mai sunt încă înfipte în sol. Pentru a-l descoperi mai bine, puteţi să porniţi într-o plimbare de jur-împrejurul lui (traseul durează cam 90 de minute, urmând marcajul cruce roşie). Sau puteţi urca pe vârfurile Suhardu Mic, Suhardu Mare sau Ucigaşu (trasee de aproximativ trei ore dus-întors).

    Cazarea se poate face în pensiuni de două sau trei stele (tarifele variază de la 80 la 160 de lei camera pe noapte) sau, dacă nu vă deranjează condiţiile mai spartane, puteţi închiria o cameră în camping, pentru doar 50 de lei. Cât despre mâncare, nu trebuie să vă faceţi griji, restaurantele sunt numeroase, iar oferta pe măsură. În nici un caz nu trebuie să uitaţi de delicioşii kurtos kolacs. Puteţi alege dintre cei cu zahăr, nucă, cocos, susan sau cacao.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s