Contraste

Cele doua povestiri ( o adevarata antiteza) dovedesc inca odata, daca mai

era nevoie, cum stiu romanii sa traiasca si mai ales sa isi primeasca

oaspetii ( spre deosebire de alte popoare < civilizate > si care cunosc <

prosperitatea > si< abundenta >).

Gabriel  Liiceanu:  “Extremele  culinare  ale  vieţii  >- frugalitatea şi

desfrîul  –  Le-am  trăit în două ocazii apropiate în timp şi într-un mod

perfect  paradoxal:  în  anii  ’80, cel mai sumar prînz l-am experimentat

într-o  ţară a opulenţei (Germania), iar cea mai barocă cină, într-o ţară

a < mizeriei > (România).

În  1984, eram la Heidelberg cu Andrei Pleşu, în ultimele luni ale bursei

Humboldt. Sîntem invitaţi de o prietenă comună din Germania la o reuniune

de  familie,  în  Vila  părinţilor ei dintr-un orăşel de pe malul lacului

Konstanz.  Tatăl  prietenei  era  directorul  Institutului Max Planck din

München, iar Vila unde am fost invitaţi avea o superbă grădină care dădea

spre  lac.  Cînd  am  ajuns, masa era deja întinsă într-un chioşc şi toţi

membrii  familiei – gazdele (generaţia trecută de 60 de ani), copiii lor,

adunaţi  de prin diferite ţări ale Europei unde-şi aveau jobul, şi copiii

acestora  – NE aşteptau în grădină. Eram, parcă, adulţi şi copii, vreo 12

persoane.  Pleşu, cu gîndul la ospăţul care urma să-nceapă, era destul de

trist,  pentru  că  invitaţia  îl  prinsese  în  prima săptămînă a dietei

Scarsdale:  în  ziua  aceea,  la  prînz, avea pui cu salată şi, extrem de

conştiincios,  venise, într-un pacheţel, cu porţia de pui, spunîndu-şi că

din  partea  gazdelor  va exista o deplină înţelegere pentru rigoarea lui

alimentară.  Şi  masa  a  început.  A  fost adus un castron mare, plin cu

salată  Verde.  Trecîndu-l din mînă în mînă, fiecare şi-a pus în farfurie

două-trei  frunze  de  salată. După ce a făcut turul mesei, castronul s-a

golit  şi  am  început  cu toţii, cu un are oarecum pios şi preocupat, să

mîncăm,  pe-ndelete,  frunzele de salată. Episodul nu a durat, totuşi, cu

conversaţie  cu  tot, mai mult de cîteva minute. Apoi am aşteptat cuminţi

pînă  cînd  doamna  casei  a apărut din bucătărie cu o bucată de pulpă de

porc  la  cuptor,  nu  mai  mare  de 1 kilogram. <Kurt>, I s-a adresat ea

soţului  ei,  <am  să  te  rog  să tai TU friptura>. Apoi, către noi: <Se

pricepe  grozav  la  tăiat friptură!>. Directorul Institutului Max Planck

din München s-a sculat în picioare, a luat platoul în faţă şi cu un cuţit

cu  lama  lungă a început să taie carnea în felii nu mai groase de cîţiva

milimetri.  Era  un adevărat maestru: nu am văzut niciodată o friptură de

porc  tăiată  atît  de  subţire. Pe măsură ce tăia, fiecare îşi primea în

farfurie  felia de carne cît coala de hîrtie. O bucată cam de două degete

a  rămas  mai  departe,  netăiată,  pe platou şi a poposit, stingheră, în

mijlocul mesei. În timp ce unul dintre copii umplea conştiincios paharele

dintr-o  carafă cu apă de la robinet, un castron cu cartofi a făcut turul

mesei  şi  fiecare  NE-am  pomenit  cu  o  jumătate  de cartof alături de

pojghiţa  de  carne.  Cu  un  Guten  Appetit!  Rostit voios de directorul

Institutului,  s-a  dat  semnalul  pentru atacarea felului al doilea. Ţin

minte  că am terminat carnea şi jumătatea de cartof din trei înghiţituri,

fără  să  manifest, însă, vreo formă de lăcomie. Apoi, am simţit cum urcă

în  mine,  devastatoare, foamea. Pleşu, care stătea la masă lîngă mine, a

văzut  pesemne  disperarea  care-MI apăruse pe chip. Cu gesturi delicate,

sub  masă,  a  desfăcut  pacheţelul  cu carnea de pui şi MI-a strecurat o

bucăţică. <Băi, mănîncă şi asta, MI-a şoptit, c-o să ţi se facă rău. Eşti

livid>. Am aruncat în gură, pe furiş, bucăţica de pui, zîmbind între timp

politicos  şi  avînd  aerul  că  sînt  interesat  de conversaţie. Masa nu

durase,  cu tăiatul fripturii cu tot, mai mult de zece minute. Farfuriile

goale  străluceau  acum  în  faţa noastră. Şi-atunci s-a-ntîmplat ceva de

necrezut.  Directorul  Institutului  Max  Planck  s-a  lăsat  pe spătarul

scaunului,  parcă doborît de opulenţa prînzului, şi, cu mîinile la ceafă,

a  rostit  satisfăcut:  Ich könnte sagen, wir haben wunderbar gegessen! –

Und  denke  nur, Schätzchen – îi răspunse doamna -, daß du Furcht hattest

ein  Kilo  Fleisch wäre nicht genug. Wir haben noch was für morgen. (<-Aş

zice  c-am  mîncat  excelent!>  <-Şi  cînd te gîndeşti, dragul meu, că te

temeai  că  n-o  să  NE-ajungă 1 kilogram de carne. A mai rămas şi pentru

mîine>.

Peste  cîteva  luni  eram  în  ţară.  In  Casa  chirurgului , colecţionar

împătimit  de  pictură şi bun prieten cu prietenul nostru, pictorul Horia

Bernea.  De bucuria revenirii noastre în ţară, Bernea NE propune să facem

un salt pînă la Brad şi să sărbătorim aşa cum se cuvine revederea. <N-aţi

trăit  voi  aşa  ceva  de  cînd v-aţi născut!> ne-a asigurat el, şi ne-am

urcat în Käfer-ul lui. Seara, către ora 7, eram în casa doctorului. Era o

casă  cu  un  singur  nivel, cu camere multe şi o curte mare. Separat, un

<atelier>-pinacotecă,  în  care  doctorul îşi rînduise cu grijă comorile.

Bernea  ne-a  prevenit  de  pe drum că la masă nu vor sta decît bărbaţii:

tatăl  doctorului,  doctorul  şi noi, cei veniţi din Bucureşti. Şi că, în

timpul  mesei, soţia doctorului, purtînd, special pentru acest eveniment,

perucă  albă,  se  va  afla în spatele scaunului invitaţilor, urmărind ca

totul  să decurgă cum trebuie. Şi într-adevăr, la puţină vreme după ce am

ajuns,  am  fost poftiţi la masă într-o spaţioasă sufragerie. Nu înainte,

însă,  de  a  ni se prezenta bucătăria – un adevărat laborator cu pereţii

tapetaţi  de rafturi pline cu cratiţe strălucitoare – şi cămara, din care

mi-au  rămas în minte şiragurile de cîrnaţi şi şunci afumate atîrnînd din

tavan,  brînzeturile  în  coajă  şi  borcanele  mari,  din  acelea pentru

murături, pline cu ouă. Masa a început cu gustări: pateuri cu carne şi cu

brînză,  buşeuri  cu  ciuperci,  platouri cu chifteluţe, rulouri de şuncă

umplute  cu  salată  de  boeuf  şi  alte  platouri  cu diferite soiuri de

cîrnaţi.  Toate  stropite  cu  o palincă de pere. A venit apoi un borş de

perişoare  cu  smîntînă.  Bernea avusese dreptate: soţia domnului doctor,

împodobită  cu  o  perucă  albă, trecea prin spatele fiecărui scaun şi se

oprea  cînd  la  unul,  cînd la altul dintre musafiri, preluînd, oarecum,

perspectiva acestuia asupra mesei şi urmărind, totodată, dacă îi lipseşte

ceva.   Mă   încerca   o  oarecare  nelinişte  cînd  îi  simţeam  mîinile

strîngîndu-se pe spătarul scaunului meu şi cînd o voce şoptită mă întreba

dacă  totul  este  în  ordine.  Totul  era,  desigur, în ordine, dar cina

ameninţa  să  ia  o turnură ucigaşă. Au urmat sărmăluţe în foi de ştevie,

apoi  căprioară  la  tavă  cu sos de capere. Prietenii mei erau în extaz.

Începusem  să  gîfîi.  Trecuse  de  miezul nopţii, cînd a apărut un uriaş

tort,  alb  ca  neaua  şi  ornat cu felii de portocală proaspătă. După ce

Bernea,  gurmand  şi  băutor  de  nădejde, ca să mai bea <cîteva şpriţuri

rosé>,  a  revenit  scurt  la  cîrnăciorii  de  la începutul mesei, ne-am

retras,  mai corect spus ne-am tîrît, în dormitoarele noastre. Şi a venit

a  doua  zi,  pe care aveam să o petrecem tot la Brad. Programul era deja

făcut:  după  micul  dejun, urma să facem o excursie pînă la <gorunul lui

Horia>,  apoi,  pentru a vedea cruci de piatră din Secolul al XIV-lea, în

cimitirul  vechi din Brad. Pe la ora 11 dimineaţa eram apţi pentru <micul

dejun>, dacă acest nume se potriveşte cu ceea ce a urmat. Am fost puşi la

masă,  de  astă dată în spaţioasa bucătărie-laborator. Masa era mare, aşa

încît în mijlocul ei încăpeau (cu greu, ce-i drept) <gustările>, aliniate

pe  căprării,  destinate micului dejun: rînduri de brînzeturi, rînduri de

cîrnaţi, altele de pateuri, rînduri de dulceţuri şi miere, lapte dulce şi

lapte  bătut,  iaurturi,  ouă  fierte şi… palinci. Dar, înainte de a ne

decide  noi pe unde să atacăm deasa pădure de mîncăruri de pe masă, ne-am

pomenit  în  farfurii  cu două perechi de <vişle>, crenvurşti ardeleneşti

făcuţi din carne de capră. Pleşu a continuat cu o cană cu lapte şi un ţoi

de  palincă,  o  intrare  lichidă  destul  de  ambiguă,  care avea, însă,

avantajul că era deschiderea şi către partea mai angelică a micului dejun

– dulceţurile – şi către cea drăcească – brînzeturile tari şi cîrnăţăria.

Episodul  alimentar matinal nu a durat mai mult de o oră şi jumătate, aşa

încît,  spre  ora  1, ne-am început excursia. Însă, nu înainte ca, tocmai

cînd  eram  pe punctul de a trînti portierele maşinii, mama doctorului să

ţîşnească  din casă cu o valijoară în mînă. <- V-o pun în portbagaj, ne-a

spus,  dacă vi se face cumva foame pe drum. Sînt nişte şniţele de pui. Şi

murături.  Şi  să  veniţi  repede  la  masă!>. Există cîteva poze pe care

Bernea  ni  le-a  făcut,  lui  Pleşu şi mie, în cimitirul de la Brad, din

profil,  stînd  jos,  rezemaţi fiecare de-o parte şi de alta a unei vechi

cruci  de  piatră.  Amîndoi aveam aerul unor oameni răpuşi de mîncare, cu

burţile  profilate  în  prim-plan.  Din poză răzbate parcă geamătul celor

doi, iar în urechi îmi stăruie şi acum rîsul fericit al lui Horia Bernea,

care-şi  degusta  reuşita  isprăvii puse la cale cu atîta drag în cinstea

întoarcerii  noastre  în  ţară.  Dar  nu  trecuserăm  încă  de  jumătatea

încercării.  Către  5  după-amiază,  am ajuns acasă, unde eram aşteptaţi,

desigur, cu <masa de prînz>. Nu mai ţin minte ce am mîncat. Ştiu doar că,

spre  orele  7  seara,  am  fost  poftiţi  de  gazda noastră să-i admirăm

colecţia de pictură. Şi, în timp ce ziceam ba una, ba alta despre pînzele

care,  scoase  cu  mîndrie  din  rasteluri,  ne  treceau  prin faţă, mama

doctorului  a  intrat  radioasă,  cu  o tavă de plăcinte cu brînză tocmai

scoase  din  cuptor.  <- Luaţi, ne-a zis, cît sînt calde, iar peste o oră

mîncăm  de  seară>.  S-a  petrecut atunci un fenomen ciudat, pe care nu-l

înţeleg  nici  pînă în ziua de azi. E limpede că nici unul dintre noi <nu

mai  putea>.  Există,  însă,  pesemne, o logică şi-o psihologie pentru la

<grande  bouffe>, care, odată declanşate, nu mai pot fi oprite decît prin

moarte.  De  altfel,  în filmul din 1973 al lui Marco Ferreri, în care se

pune  la  cale  un  suicid gastronomic în patru, totul se petrece într-un

weekend,  aşadar  pe  parcursul a două zile. Noi ne apropiam de sfîrşitul

acestei  perioade.  Ca  la un semn, ne-am aruncat toţi asupra plăcintelor

calde  şi le-am devorat în cîteva clipe. Peste o oră, eram reinstalaţi la

masă  şi  retrăiam,  într-o  nouă  formulă  culinară  (din care nu-mi mai

amintesc  decît  de  o  mîncare de gutui cu pulpe de curcan), ritualul cu

peruca  de  cu  o  seară înainte. Eram, totuşi, foarte tineri. Nu am altă

explicaţie pentru faptul că am rămas vii”. *

About oanaclara

"Daca plangi pentru ca soarele a disparut din viata ta, lacrimile te vor impiedica sa vezi stelele." - Rabindranath Tagore
This entry was posted in Stil de viata and tagged , , , , , , , . Bookmark the permalink.

8 Responses to Contraste

  1. florina says:

    Un adevarat festin: minunat, incantator, cu iz de boierie si dragoste de viata! multumim frumos Oana!

  2. Altu says:

    E despre mancaruri sau despre rolul femeii in societate? :d

    (In alta ordine de idei, e cel mai lung text citit in ultima luna. Ingrijorator e ca nu ma puteam opri. )

    • oanaclara says:

      Inseamna ca esti pe drumul cel bun .🙂 Mai postez, promit!
      Nu e vorba de rolul femeii in societate. Nu vad ce ar cauta o femeie la masa intre 4 barbati.🙂

  3. paul says:

    vezi cum ne trateaza porcii de capitalisti?:)) parca ei ar fi mancat salam cu soia! Oricum l-au inventat! Nu e mai bine in tarisoara noastra pasnica la o cina pantagruelica ( ca sa nu zic baroca, termen pe care il aud pt prima data in acest context)? Foarte reusit textul, desi cam face misto de nemti;) imi aminteste de zilele petrecute in austria in aprilie 90, cand dupa revolutie am stat o luna intr-un satuc din creierul Alpilor. Si mare a fost surpriza de Paste cand dupa un ou ciocnit, am beneficiat de putina carnita tocata marunt pe o tava si pusa la comun! Dupa ce ca oricum eram pusi la post cu sistemul lor frugal de a manca, macar de sarbatori asteptam si eu altceva! Am facut un protest dar situatia nu s-a imbunatatit simtitor! Nu degeaba saracul Creanga a murit de la placinte. Cam asta imi aminteste finalul textului demn de Radu Anton Roman;) la mai multe succese culinare si abia astept sa vad bucataria ta laborator;)

    • oanaclara says:

      In bucataria mea laborator vara se fac mai mult dulceturi siropuri si gemuri. Ieri fauriram o prajitura cu foi si un tort de mere. Gratarul se face de obicei afara, ca sa nu afumam “laboratorul” . Nu stiu daca vei avea ocazia sa il vezi.😛

    • VictorCh says:

      “Foarte reusit textul, desi cam face misto de nemti;”
      NU TEXTUL “face misto” de nemti, se pare ca EI sunt cei care “fac misto” de ei insisi. Bagsama la ei masa luata in comun este doar o sugestie a mancatului in comun (probabil cu rol ceremonial) si eventual un pretext pt o conversatie (“hrana spirituala”), nicidecum o adevarata hranire a trupului (La statutul social al gazdei si la realitatile economice ale acelei parti de lume nu-mi inchipui ca lipsa resurselor pecuniare si nici penuria de produse comestibile ar fi constituit cauza “economiei alimentare”). (Sau SI ACEASTA presupunere e tot “facut misto” de ei?)

  4. paul says:

    ai dreptate, intalnirea e formala si scopul nu e imbuibarea ca la noi; la ei gazdele nu se lauda cu arta culinara. E frumos si civilizat sa-ti tratezi oaspetii cu bunatati dar acestea sa nu devina un scop in sine.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s