Periplu în căutarea unui dram de var

Nici nu m-am trezit bine şi la uşă s-a înfiinţat vecinica Paula. De cum a intrat a şi început o tiradă prin care încerca să mă ameţească, doar-doar o să mă poată urni de acasă. Ţinea morţiş să o învăţ să facă dulceaţă de caise. Auzise ea că e ceva mai complicat şi asta a determinat-o să mă sâcâie. Mi-a mai zis că a văzut pe internet, că nu e mare scofală, dar o doamnă, la piaţă, i-a zis că este mare scofală, dacă o faci aşa cum trebuie. Şi ce s-a gândit ea? Zdup la mine-n uşă ca să-i arăt cum se face scofala! După ce s-a fâţâit şi a ţopăit turuind, a reuşit să mă trezească şi, cu lehamite, i-am promis că mergem să cumpărăm caise.
– Am cumpărat!, îmi zice ea foarte încântată de ce făcuse.
– Zău? Şi ce-ai cumpărat, mă rog?, o interoghez eu ironic şi reuşesc să-i bag o raţă-n traistă.
– Am luat patru kilograme de caise!, zice ea cu teamă-n glas. Le aduc să le vedeţi. Şi o zbughi afară.

Am intrat în bucătărie şi nici n-am pus bine de-o cafea că a şi venit cu o pungă în care avea caisele. Le-am cercetat şi i-am zis să le aleagă pe cele mai puţin coapte şi să le numere. S-a uitat la mine mirată.
– Păi… ne trebuie cam 50 de bucăţi, cinci pahare mari de zahăr şi trei de apă, zahăr vanilinat şi, ce-i foarte important, var.
Pot să spun că i-a căzut faţa! Clipea des şi îşi arăta încurcătura circuitelor.
– Cucu! Scoală-te!, îi zic eu. Păi crezi că d-aia ţi-a zis doamna de la piaţă că este o scofală? Facem dulceaţa, dar să vedem cum facem cu varul! Asta da o problemă! Aşa că, bagă viteză şi alege caisele, pune-le în lighenaşul ăsta şi, trap săltat, la cumpărat var!

Paula n-a mai scos un cuvânt cât a ales caisele, le-a numărat, le-a pus în vas şi, tocmai când mi-am terminat cafeaua, îmi zice:
– Gata! Mergem după var! Fac eu rost!
Şi a plecat să-şi schimbe straiele.
În zece minute eram deja la uşa blocului. Am stabilit din mers traseul şi am convenit să mergem pe o stradă unde sunt mai multe magazine cu materiale de construcţie. Buuun!
Cerere şi ofertă
La primul magazin, nişte băieţi descărcau de zor panouri din rigips, dintr-o maşină. Paula a atras privirile unuia mai copt şi a profitat de ocazie:
– Fiţi amabil, var aveţi?, îl întreabă ea zâmbind.
– Păi, avem vopsea lavabilă câtă vreţi!, zice el, uitându-se şi către mine.
– V-a întrebat de var. Var adevărat! Bulgării ăia albi, mai mult sau mai puţin curaţi, dar din care se face varul pentru văruit pereţii camerelor!, îl lămuresc eu.
– Da, bre! ştiu ce vrei, da… n-avem! Nu se mai foloseşte!, mă repede el şi pleacă la maşina cu rigips.
Mă uit cu înţeles la Paula. Ea se întoarce, mă ia de mână şi mă trage mai departe, la cealaltă poartă unde era un alt magazin.
– Var aveţi?, întreabă ea o femeie care stătea pe pragul unui toc de uşă, mostră pentru vânzare.
– Mţ!, zice femeia. Nu se mai caută şi n-avem.
La un alt magazin ni s-a oferit var stins, adică pastă de var, gata preparat.
– Mţ!, am zis eu, ăsta nu-i bun.
Şi am plecat la alt magazin.
Pe drum, Paula m-a întrebat de ce nu-i bun şi am lămurit-o că nu ştiu din ce apă a fost făcut, nici dacă pot să scot soluţia limpede de care am nevoie etc. şi, aşa, m-a lăsat în pace.
Minunea
Am ajuns la ultimul magazin de pe stradă, unde se vindeau obiecte din metal. Găleţi, burlane, găleţi speciale pentru puţuri, diferite cârlige, rafturi şi alte alea, toate din metal. Nici vorbă de var. Paula se uita la găleţile pentru puţuri şi se minuna de clapeta mititică din fundul uneia când apăru un puşti de vreo 16 ani. Acesta ne întrebă ce vrem şi Paula, necăjită, îi zise într-un suflet că o dor picioarele de cât a umblat ca să facem rost de var.
– Ne trebuie doar puţin. O mână de var, aşa, cam un sfert de kilogram! D’ăla praf şi bulgăraşi! Dar-ar naiba-n el să dea!
– Păi ce faci doar cu atâta?, întrebă uimit băiatul.
– Dulceaţă de caise!, aproape că zbieră Paula la el.
Băiatul o privi nedumerit şi mai-mai să creadă că ne batem joc de el, numai că Paula i-o luă înainte:
– Da, dragă, se pun caisele în apă de var ca să nu se înmoaie la fiert.
– Păi nu e otrăvitoare?, întreabă băiatul.
– Nu!, zise Paula, savantă.

Scena era foarte drăguţă şi începuse să mă amuze, când băiatul zise să stăm puţin.
Nedumirite, ne-am uitat una la alta şi am început să cercetăm nişte coturi de burlane, arcuite artistic prin plierea tablei. Nici nu ne-am uitat bine că a şi apărut băiatul-vânzător, murdar pe mâini, ţinând un cornet mare, confecţionat din hârtia unui pliant de supermarket, în care avea nepreţuitul var.
– D’ăsta, bre?, mă întrebă el şi-mi vârî sub nas cornetul.
– Da!, strig eu, încântată. De unde-l ai?, întreb ca să mă aflu în treabă.
– Păi, l-a cumpărat tata de la Mihăileşti, când a văruit în grajd. Nu se dă decât la sac. A luat vreo trei saci şi a adus încoace, ca să dăm şi în camera din spate. Mă lămuri băiatul-fermecat.
“Doamne! Ce noroc pe capul nostru! Să-i dea Dumnezeu sănătate!”, gândeam eu şi căscai gura să-i zic de bani. Paula mi-a luat-o înainte:
– Cât îţi dăm? Ai pus aici cam un kilogram de var! îi zice ea apreciind din ochi.
– Lasă, bre, ce să-mi dai?! Tot ne-a rămas, ce să facem cu el? Ia-l şi gata!, mai zice băiatul-minunat, pe care l-aş fi pupat, dacă n-ar fi apărut tată-său.
– Ia-l, bre! Dacă-ţi foloseşte!, zice şi omul.

Paula radia de fericire şi îi promise băiatului că-i va da dulceaţă. Am băgat cornetul în plasă, ne-am salutat şi am plecat către casă. Nici nu ştiu cum am ajuns, aşa de bucuroase eram.
De cum am intrat am cântărit 250 g var şi l-am pus la înmuiat în doi litri de apă, într-un castron emailat. I-am zis Paulei că până se limpezeşte varul, trec patru-cinci ore, aşa că trebuie să mâncăm şi să mai facem una-alta.

S-a limpezit varul şi am chemat-o pe Paula. Ne-am apucat şi am curăţat caisele de coajă, apoi le-am desfăcut în jumătăţi, am spart 15 sâmburi şi le-am scos miezul, i-am decojit şi i-am pus în apă. Într-o strachină mare, am pus jumătăţile de caise şi le-am lăsat 25 de minute. Între timp, am pus la fiert cinci pahare de zahăr, cu trei pahare de apă, ca să leg bine siropul. Am scurs caisele şi le-am limpezit în vreo trei ape şi le-am pus în strecurătoare. Zahărul se legase bine, l-am dat deoparte şi am pus caisele bine scurse. Paula se frământa pe lângă mine şi lângă aragaz. Am dat cratiţa la foc, am pus sâmburii curăţaţi şi am lăsat să se lege bine dulceaţa. Când am găsit că-i bine legată, am pus o linguriţă de sare de lămâie dizolvată în puţină apă şi două pliculeţe de zahăr vanilinat. Am lăsat cinci minute şi apoi am gustat, ca să dreg de acrişor. Bună! Nu mai trebuia nimic! Paula a răsuflat uşurată.
– Adu borcanele! Asta se pune în borcan atunci când este călduţă!, o îndemn eu aiurea, pentru că nici nu cred că a auzit ultimele cuvinte, aşa de iute a ieşit pe uşă.
Când am umplut borcanele a ridicat unul în dreptul luminii, a privit prin siropul mieriu şi mi-a zis:
– Mda! Scofala asta ca mierea, cu pălărioare aurii şi năsturaşi de sidef, merită tot efortul!
– Al meu, nu al tău!, îi zic eu ca s-o necăjesc. Şi al mătuşii Marcela, că-i reţeta ei, din anul 1962 şi al mamii, că mi-a lăsat-o mie!
– Da, o salată de vinete cu maioneză, mă învăţaţi? Am cumpărat o frumuseţe de vinete şi cartofi!
Nu vă spun ce i-am zis.

Sursa:

http://www.jurnalul.ro/stire-jurnalul/periplu-in-cautarea-unui-dram-de-var-549133.html

About oanaclara

"Daca plangi pentru ca soarele a disparut din viata ta, lacrimile te vor impiedica sa vezi stelele." - Rabindranath Tagore
This entry was posted in povesti and tagged , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s