“Piatra pitigoiului” De Tudor Arghezi

Ne-am caznit, doi copii, o mama si un om, sa va facem o povestire. Daca o fi buna, nu-i vina noastra, iar daca o fi proasta, o sa ne silim alta data mai mult. Basmul a iesit din colaborarea tuturora: mama punea fire de bumbacuri in gaurile ciorapilor copiilor, baiatul cladea un castel din pietre dreptunghiulare, iar fetita impletea, pe un schelet de sirma, fire de papura vapsite, ca sa iasa din degetele-i cuminti si mici un cot, in care sa puie la vara patru cirese. Si cum lucrau miinile, mergea si gura si se croia povestirea.
Basmul incepe, ca toate basmele, cu vorbele: “A fost odata”, pentru ca tot ce se intimpla, din lumea basmelor, s-a petrecut odata, adica pe vremuri, si nu se mai poate petrece inca o data.
A fost odata o toamna dulce si lunga, cum – nu e vorba – au mai fost si altele, insa nu la fel in tot si intocmai ca toamna aceea. Pasarile calatoare – berze cu aripi mari, rindunele mici si alte soiuri de sageti zburatoare, cu ciocul cit chibritul sau cit creionul sau cit nuiaua – ajunsesera cu bine in tara calda, unde aveau sa traiasca pina ce trecea gerul si se topea zapada de la noi. Pasarile de la Giurgiu asteptasera pasarile din Arges, de la Bacau si din Severin, si dupa ce se adunasera toate, au trecut in nori de stoluri catre miazazi, peste Dunare, peste Sfintul Munte si peste Mare in Egipt si mai jos, in nisipurile framintate de vinturi, prin care umbla de mii de ani stafiile de piatra. Vazind ca incep sa imbatrineasca si ca unele dintre ele nu o sa mai aiba putere sa se intoarca de doua ori inapoi, pasarile au tinut sfat laolalta si s-au hotarit sa zideasca un palat.
In timpul cuvenit, toate pasarile adunasera cite ceva si, raspindindu-se de trei ori pe intinsul lumii, ele gramadisera, dumicat cu dumicat, purtat in cioc, cea mai mare cetate din lume, cu bolti si incaperi si cu o turla la mijloc. In turla fu pus paznic un vultur negru, cu o suta de ajutoare: o suta de ciori. Vulturul sta in fereastra sau pe virful turlei, iar pe crestetele invelitorilor mai joase, in colturile palatului departate, vegheau ochii de otel ai corbilor, armati cu ciocuri gata de lupta si cu gheare din acelasi metal.
Citeva randunici batrine, ca niste maici cu comanacul turtit pe frunte, ramasesera in palat – si citeva begate. Si, la intrare, in cite un picior, strajuiau sase cocori dobrogeni – trei de-a dreapta, si de-a stinga trei – cu gindul la nuferii albi de la Cernavoda.
Strajerii n-aveau de pazit numai insusi palatul, ci mai ales marile averi adunate prin virfuri si firizi. O pasare, cit un fluture de mica, o pasare galbena, ciocanise in geamul unei imparatese de prin raiurile fierbinti ale pamintului, si imparateasa, uimita de frumusetea pitigoiului de aur cu ciocul de os, l-a lasat sa intre. Dar, dupa trei zile tilharul a plecat, furind in cioc un ac de diamant fermecat, cu virtul tare si tepos ca pintenul de gladita. Acul, pazit in ziduri de marmura trandafirie de catre toti cei o suta de imparati care s-au strecurat printre timpuri la tron, avea insusirea de-a lumina cu o scinteiere de luna pina in departari, si el fu pus, cu piatra lui de jar alb intoarsa incoace, in locul cel mai inalt al palatului pasaresc, stralucind ca un luceafar mai mare.
Isprava izbutindu-i bine, a imbarbatat inima Pitigoiului de Aur. El zise maicutelor rindunele: “Stati, ca o sa mai aduc si alte averi, caci acum am inteles cum trebuie sa lucrez si nu ma las pina nu umplu cu straluciri scumpe candela fara untdelemn din turla cioroiului Dumitru”. Intr-adevar, cioroii fusesera botezati, ca sa tie calendarul romanesc si ca sa se simta jurati si legati sufleteste de cetele sfintilor. O suta de ciori primisera o suta de nume, ca oamenii, si in fiecare dimineata si seara, cind se varsau laolalta, amestecindu-se, apele luminii cu apele intunericului, vulturul ii striga pe nume, ca sa vada de nu cumva vreunul, apucat de dorul pribegiei, ar fi parasit creasta acoperisului de paza si ar fi plecat. Insa cioroii nu s-au miscat din locul lor niciodata, si totdeauna ei au raspuns de cite doua ori pe zi chemarilor vulturului, zicind: “Crau, crau”, – ceea ce in limba ciorilor insemneaza: “Sunt aici, fii fara grija. Nu plec.”
Cu instetimea lui, Pitigoiul de Aur se duse la balconul altei imparatese din tarimurile calde, care tocmai citea o scrisoare de la tinarul ei imparat, dus departe, in cuprinsurile Marii de Margean, ca sa cumpere si sa aduca, pe spinari de camile si elefanti, griu si secara pentru supusii lui. Caci pe vremea aceea si in tarile acelea unde nu cresteau bucate cu spicul gros si cu stiulete mare, ca la noi, imparatii faceau treburile astea, platind cu mina lor si cumparind, pe vazute si pe gustate, toata hrana oamenilor din imparatii. Corabiile aduceau, in strimtorile Marii de Margean, butoaie cu brinza grasa, burdufe cu unt, saci cu porumb si griu si sare. Si dadeau asemenea marfa, care in tara de unde veneau se facea de la sine, pe alte marfuri, de alte soiuri, care si ele, in partea locului, se faceau de la sine: curmale, portocale, rodii, scortisoara, dinti de elefant, os de broasca, si margaritare, – si schimbul trecea prin miinile imparatilor, si toata lumea era multumita.
Imparateasa era bucuroasa foarte de cele ce-i aducea la cunostinta imparatul si intrerupse citirea scrisorii, in clipa cind, cu coada ochiului, zarise Pitigoiul galben rasfatindu-se in fereastra. Ea deschise cu bagare de seama usa cerdacului, temindu-se sa nu-l sperie si nestiind cu ce fel de poama si de prefacut si de hot avea de-a face. Afurisitul de pitigoi tragea cu ochiul si cu urechea si sarea jucind imprejur, sprinten si dragalas. Abia se intorcea cu ciocul intr-o parte, ca se si muta in cealalta, isi intorcea capul piezis, ca sa i  se vada pata caramizie ce-i sta frumos pe gusa, ca o floare de muscata; ii scinteia cind ochiul drept, cind ochiul sting si, vrajita de atitea tertipuri, imparateasa cu greu isi mai potolea neastimparul de a prinde pitigoiul, pe care voia sa-l tie in palma, sa-l aduca la ureche, sa-l mingiie cu obrazul si sa-l sarute.
A! ce tarpe de pitigoi! Cind imparateasa ii zise incet, strecurindu-si vorbele prin crapatura usii cerdacului: “Nu vrei sa fii al meu?” el raspunse: “Cirip”. Cind ii zise: “Apropie-te si vino inauntru”, pitigoiul raspunse de doua ori: “Cirip, cirip”. Si cind imparateasa deschise usa de tot, el nu fugi, ci se piti in penele lui de aur, ca o pitulice, si imparateasa il lua cu gingasie in mina, ca o minge. Pitigoiul nu se zbatu defel si se lasa dus in bogatele incaperi ale imparatesei.
Pitigoiul nu mai vazuse niciodata o imparateasa de culoarea ei. Imparateasa dintai, de la care fusese acul cu luceferi, fusese roscovana la par si alba ca smintina. Imparateasa, de acusi, era negricioasa si, cu toate acestea, neinchipuit de frumoasa. Pielea ei era ca dulceata, si in albul ochilor se rotunjea o lumina ca prunele brumate; genele, groase, se incurcau ca fulgii; gurita avea surisul ca miezul simburilor de caise; degetele erau lungi si moi, soldurile inalte, si croiala fiintei intregi a imparatesei iesea din niste tipare de care Dumnezeu le gindise mult si le iubise.
Pitigoiul intrase in obiceiurile imparatesei; el dormea pe capatiiul inalt al patului, cu ciocul intors spre ochii ei, pe care ii gatea cu giuvaiere. Pe trupul mic al pasaricii incapusera toate podoabele, cu atit mai scumpe cu cit erau mai marunte, ale domnitei, care a gatit-o cu miinile ei, tinind-o in poala si pe genunchi. De jur-imprejurul gitului, imparateasa ii aninase un sirag de opt margaritare, cele mai stralucite din toata lumea. La piciorul sting ii petrecuse inelul cu briliante, cel mai mare din toate imparatiile, iar la piciorul drept ii pusese o pietricica, singura din toata lumea si a carei licarire albastra era ca un fum. Piatra – luata din timpurile foarte vechi, din degetul unui imparat, care supusese vointei sale toate paminturile si toate apele, si biruit numai in ziua cind i se putuse ghici taina si cind a putut sa-i fi smulsa piatra din podoabele lui, avea puterea sa vindece, sa invieze mortii, sa intinereasca batrinetea si sa prefaca toate gindurile in bucurii si fapte.
Cu aceasta piatra la inel, omul putea sa umble pe talaze si pe nori; putea sa zboare, putea sa afle, sa stie si sa invete; putea sa vorbeasca in limbi straine; putea sa faca flori si fructe in mijlocul iernii; putea sa scoboare fulgerul la porunca; putea sa face din apa vin; putea sa scoata apa din pietre; putea sa schimbe pietrele in oameni si oamenii in pietre. Putea sa vorbeasca in orice timp cu Dumnezeu.
Cind se vazu Pitigoiul de Aur stapin pe firimitura de piatra de la piciorul drept, nu-i mai lipsea nimic. Pe fereastra deschisa si-a luat zborul catre Palatul Pasarilor, pe care avea sa-l inzestreze cu niste puteri neinchipuite. Insa, ca sa nu zica imparateasa ca a pradat-o (destul ca o lasa cu inima frinta), el ii zise pietrii sa se mai faca o piatra la fel cu ea, ca sa lase si imparatesei una. Cum s-a zis, asa s-a si facut, – si se mai facu o piatra la fel, insa cu citeva puteri mai putine decit piatra Pitigoiului. Noua pietricica putea, cit si mama ei, foarte multe puteri sa faca: nu putea sa dea insa tinerete decit imparatesei, imparatului si copiilor lor, pe altii nestiind sa-i intinereasca. Din aceasta pricina, imparateasa cea negricioasa si frumoasa si imparatul, dimpreuna cu copiii lor, mai traiesc si azi, frumosi, tineri si voinici ca si pe vremuri, mutati departe, tocmai in tara de Numaidecit-dedesuptul-rasaritului-soarelui, unde, ca sa te duci, trebuie sa umbli pe apa o suta si cinci luni; si daca nu obosesti ajungi.
Intre timpuri, insa, un baiat de satean din partile pustietatii, care pastea caprele prin preajma Palatului Pasaresc, vazind licuririle stelei din virful turnului Marelui Vultur, s-a apucat sa o bata cu pietre, socotind sa o doboare. Zadarnic s-au croncanit cioroii si l-au ocarit maicile rindunici: el da cu pietre. Pietrele dimprejurul palatului nu erau nici ele ca orice bolovani, fara chip. Dimpotriva. Fie ca acolo era locul unde Dumnezeu facuse lumea, fie ca pe-acolo fusesera biserici multe si se ciocnisera imparatiile si palatele, unele cu altele; adevarul este ca fiecare piatra era ca un inger, o floare, un dobitoc sau un peste, si baiatul cu caprele arunca in turn numai cu fiinte impietrite.
Ce-a patit insa baiatul cu caprele, stie numai pielea lui! Vazindu-se luat mereu la ochi cu aruncaturi, acul cu luceferi, acul din virful turlei, care lumina Palatul, s-a necajit si, scoborindu-se ca o viespe, s-a napustit asupra pazitorului de capre si s-a pus sa-l intepe. Virful lui intra si iesea mereu, in madulare. De intepaturi, spinarea facu o cocoase, capul crescu cit o banita; miinile se aratau ca niste broaste-testoase; pleoapele se umflara ca pepenii galbeni injunghiati. Despre picioare si despre ce mai ramanea din om, nici nu mai vorbesc. Cu toate umflaturile lui, din talpi si pina in crestetul capului, baiatul crescu in sus si pe laturi cit o claie de fin si, nemaiputindu-se tine pe picioare, umbla ca o basica umflata, purtata de vint, – si rideau de el ciorile si insusi vulturul, care nu stie de obicei sa rida. Numai glasul se mai putea misca slobod, al baiatului, si glasul baiatului se ruga sa fie iertat, ca nu mai face, zicind ca abia acum a inteles ca pasarile sint sfinte si ca Palatul Pasaresc este al lui Dumnezeu.
Tocmai atunci venea si Pitigoiul cu pietricica lui si, stringind sfatul pasarilor batrine, incepu prin a le intineri pe toate, si toate batura lumina cu aripi noi, de pui. Cind veni si el, vulturul se ruga sa fie miluit, tragindu-i-se sapte sute de ani din o mie si trei sute, citi avea.
-Ba te facem de un an si jumatate, zise Pitigoiul, pentru ca totuna e.
-Daca zici dumneata!… zise vulturul. Insa atunci sa-mi faci si o vulturita, ca mi s-a facut urit aici, numai cu cioroii.
Vulturul s-a ridicat pina in fundul cerurilor, intinerit si insotit de o vulturoaica mindra, cu care a facut mii de rotogoale in vazduh.
-Acum, pe baiatul cu caprele, adaose Pitigoiul, sa-l iertam si sa-l facem paznicul nostru, ca s-a pocait. Avem nevoie de un om, ca sa ne pastreze pietricica in palat.
Cind auzi, baiatul cu caprele s-a dezumflat tot si s-a facut frumos ca un rege, jurindu-se sa pazeasca palatul strasnic, cu toate puterile strinse in pietricica Pitigoiului.
Numaidecit, un parete de plumb gros se asternu pe usi, pe ziduri, pe turle, ca o zidarie noua peste zidaria veche, ca si cum intreg palatul ar fi intrat intr-un glont de pusca. Cioroii fura trimisi la treaba lor, luati pe sus de un nor adinc de corbi, care trecea din Sahara catre Oceanul Inghetat. Si baiatul cu caprele, pe care il chema Nita, si-a luat in primire cheile si comorile. Si, ca sa-si fuduleasca si el caprele lui, le-a facut coarne de sticla, cu fete de curcubee si copite de agata lustruita si, schimbindu-le tacaliile in barbisoane de ibrisin si facindu-le pielea de catifea, le-a pus si cite un desag de aur in spinare si le-a trimis acasa cu tapul, la parinti, care erau niste sateni harnici si saraci, ca sa isi cumpere pamint.
Si, de-atunci, palatul e gol aproape tot anul, caci nici o pasare nemaiputind sa-mbatrineasca, ele nu mai ramin neputincioase in manastirea lor, ci se intorc, intinerite in fiecare primavara, din tarile calde, la Giurgiu, in Arges, la Bacau, la Severin si in Bucuresti…
Acum, daca povestea noastra nu v-a placut, sa ne iertati.

About oanaclara

"Daca plangi pentru ca soarele a disparut din viata ta, lacrimile te vor impiedica sa vezi stelele." - Rabindranath Tagore
This entry was posted in povesti,copii and tagged , , , , , . Bookmark the permalink.

23 Responses to “Piatra pitigoiului” De Tudor Arghezi

  1. damian says:

    vreau rezumatul la piatra pitigoiului de tudor arghezi

  2. damian says:

    vreau rezumatul piatra pitigoiului de tudor arghezi

  3. mioara says:

    multumesc ,
    mi-a fost de mare ajutor.

  4. Pingback: 2010 in review « Diverse diversificate

  5. ale says:

    Nu te sup pe mn dar vreau rezumat am povestea……

  6. ale says:

    Te rg poti sa il faci cum ai zis tu..

  7. mgn says:

    nu este toata povestea!

  8. Oara,
    Nu cred ca doar matematici,
    Tu predai in viata.
    Din raspuns la comentarii,
    Totu-i pilda si povata.

    Madi si Onu

    • oanaclara says:

      Multumesc pentru versuri ! Singurul lucru gresit pe care l-am facut , a fost ca nu am corectat textul inainte de al posta. Nu am avut timp atunci, apoi am uitat.

  9. vlad2011 says:

    mea fost de mare ajutor si te iert ca nu ai citit textul inainte de al posta :)))))

  10. vlad2011 says:

    si pe mine ma cheama Nita :::::]]]]]

  11. A, si la inceput nu a fost prea frumoasa dar in rest a fost OK….

  12. andreya dlk says:

    Nu pr am inteles nikk in lok de ,,cat,, ai scris ,,cit,, ai avt mai molte greseli. P.S-Acum ca am scris eu prescurtat asta e alt ceva si nu ma corecta pt. ca stiu cum se scrie corect!

  13. sa stii ca se scrie multe nu molte ha ha

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s